- Aș fi pariat c-o trecut doar o săptămână peste ultima dare de seamă. Timpul are amuș viteze care mă depășesc însă.
Raportarea continuă pe cele două direcții: șoferie și legislație.
Încep cu legislația. Am continuat orele în regim privat, doar eu și proful. Dacă ultima dată eram foarte încântată de situațiune, între timp m-am sucit până într-acolo încât am renunțat după ziua cu numărul 13. Nu vreau să fiu omul care deține recordul pe țară la ore de legislație, vreo 30, și pică examenul cu brio. Căci da, îs în faza-n care nimic nu mai e atât de simplu pe cât era pe când citeam cartea și imediat testam răspunsuri. Amu-s furioasă că întrebările au atât de multe capcane și atât de puțină aplicare. Parcă-i o testare semantică și nu una a zece, douăzeci, trei sute de reguli mari și late, pe care trebuie să le cunoască toată lumea pentru a le și aplica unanim. Mi-ar plăcea să am acces la un test dintr-o altă țară, îs tare curioasă de diferențe. Voi încheia cu ultimul sfat de la profu pentru ziua de examinare pe traseu. Pentru sală m-o sfătuit doar să amân răspunsul la întrebările pentru care am cel mai mic dubiu. Ușor de zis, greu de făcut. În capul meu am doar răspunsuri corecte și mi se urcă dracii pân la cer imediat ce descopăr că era iară o chichiță pitită pe undeva. Imaginea mașinilor de poliție dosite prin toți boscheții (îmi zice corectorul că pluralul este boschete, ei bine, nu știu să-l articulez) pentru mine este emblema întrebărilor din legislație. Sfatul pentru întâlnirea cu polițistul din dreapta fu: să nu faceți vreo aroganță, e un examen și milițianul e sensibil. De nu ședeam cu_curu pe scaun, leșinam la auzul vorbelor. M-am și vizualizat instantaneu în poziția ghiocelului arogant. Cu fața roșie de sub mască albastră și ochelari aburinzi i-aș scrâșni examinatorului cu picioarele tremurânde și dureri în stomac: ba pe-a mă-tii! Foarte interesant calificativul acesta al dascălului meu. Sper că nu-i și profeție.
Șoferia o rămas la ora cu numărul 13, exact pe 13 s-o blocat și legislația (doar că zile-s acolo). Când m-o anunțat instructorul că-i mașina în service, B. o descoperit primul că nu m-am bucurat ca-n alte dăți cu absențe motivate. Adevărul este că m-am săturat. Chestia asta cu școala de șoferi este pentru mine o realitate paralelă care-mi fură hălci din cealaltă viață. Să inventariez repede cu bulinuță ce-mi mai amintesc de pe traseu:
- Îmi povestește instructorul cum o picat unul dintre învățăcei intrând pe un Acces interzis. Îl rog să mă ducă și pe mine pe acolo, că nu știu niciunul. Și de strada are 200 de metri și de ajunge la 3 kilometri simt nevoia să-l aud de la primii centimetri care-i planul. Așa că invariabil la fiecare intrare întrebarea mea este: cât merg pe aci și-n ce direcție. Suntem pe o stradă oarecare și-l interoghez de să merg înainte. Spre deosebire de celelalte milioane de ori în care lămurirea fu: da ori la stânga sau la ailalta, de astă dată-mi zice: cum vrei. Păi pe mine mă amețește fâțâiala-i zic, eu merg înainte. Și-mi arată indicatorul cu Acces interzis. Îi răspund făr să clipesc: l-am văzut, da-i valabil pentru uliță, nu pentru noi. Așa am picat și eu examenul despre soluția căruia știam hăt de cu zece rânduri în urmă.
- Pe același principiu mă trezesc că de pe același stâlp văd doar indicatorul, dar semaforul ioc.
- La unul dintre semafoarele pe care le-am văzut am semnalizat stânga și m-am dus dreapta. De ce?! Păi m-am ținut după ăsta din fața mea, așa mi s-o părut firesc.
- La un moment dat m-am oprit în mijlocul drumului: Un camion care stă cu roțile din față ridicat. Tre să-l văz! Se toarnă beton, nu-i nimic de văzut! N-am fost de acord, era fascinant ca un cal nărăvaș.
- Despre stâlpul în care am intrat pentru că mă uitam la un gard interesant parcă am mai povestit.
- Avem o stradă la gară unde am stat juma de ceas să ies dreapta. Într-o altă zi îmi cere stânga. Dacă vreți să stau aci până mâine dimineață, fie! Am așteptat noi acolo cât om fi stat și la un moment dat îmi spune că el va coordona pedalele, eu să am grijă doar la volan. Doamne, când am ajuns pe partea cealaltă parcă aterizasem pe Lună, așa fu de intensă experiența.
- Unii mă-njură, alții mă claxonează. Nu văz pe niciunii. Mai întreb câteodată dacă-i de la mine tărăboiul, dar nu prea-s interesată. Îmi plac momentele în care-mi ia apărarea. Îi înjură, îi claxonează. Mi-s tare bine îi zic, în viața mea n-am simțit niciodată protecția asta. Să le luăm numărul și să le tăiem cauciucurile, mă amuz ca un prunc de 5 ani.
- Gata, tot ce-o fost ușor oarecum ai învățat. Trebuie să trecem la grele. Dacă astea au fost cele ușoare, eu la prima cobor.
- Sunt în dreapta lui B. și-mi cere să-l asigur. Mă uit și văz curbele alea periculoase pe care nu-i nimeni. Mi se ghemuie stomacul și nu-mi mai simt picioarele. Nu sunt șofer, nu sunt șofer îmi încep rugăciunile întru calmare.
- Mi-o pus mâna pe volan ș-o oprit brusc. Nu-nțeleg ce-am greșit îi mărturisesc senină. Pornește și mergi cel mai încet. Pornesc și mă oprește iară. Era să intru cu partea dreaptă într-un tanc parcat în fața unei porți și pe o bucată de stradă. Nu l-am văzut până nu l-o atins oglinda.
Acestea am avut de declarat, mă retrag. Îs programată la AstraZeneca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu