Zambetania: CINCI COPEICI

De ce astă carte

Librăria virtuală m-o brodit (încă o dată) cu nu știu ce mega-super ofertă. Acuș s-o cheltuit o roată de la Cupăraș pe cărți anu ăsta. Pentru că-n Lista de dorințe aveam prea multe titluri, am cules din afara ei la-ntâmplare. Volumul de astăzi este primul din coletul celor cinci și alegere mai neinspirată aproape că nu puteam face. Deh, titlul fu ăl mai grozav și m-o păcălit!

*** Despre o singură familie și mai multe povești

Îs curioasă cum va arăta textul meu la final. O fost chinu' naibi să ajung la capăt cu lectura aceasta. M-am lălăit cu romanul mai mult decât o făcut-o autoarea cu scriitura. Mi-au plăcut foarte mult ultimele 50 de pagini, dar pân acolo fu Jale. Îs 600 de pagini adunate. M-o durută inima la câți copaci vor fi fost sacrificați pentru atâta maculatură.

Așteptările mi-or fost pân la ceruri pentru că pe întâia copertă se promite un roman de talia Hoțului de cărți, bașca mai presus de el. Promisiuni deșarte. Ar trebui să existe un OPC care să amendeze și astfel de minciuni, o etichetă care nu se regăsește în conținut. De mai citesc și cronicile de pe ultima copertă, mă-ntreb de nu cumva editura le-o-ncurcat cu cele ale altui volum de succes. Par din alt film. Zău, de n-ar fi fost promisiunile mincinoase, ar fi fost o carte oarecare nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Anul acesta sunt obsedată de cuvintele domnului Borges, multă umplutură e într-un roman. Apăi în unul de 600 pagini nu-ncape-ndoială. Că este un debut scriitoricesc (din 2013) mai nivelează din furii, dar nu salvează.

Tema e ofertantă. A treia fată, a treia generație, a unei familii de evrei trăitori în Berlin după Al Doilea Război Mondial publică, ea fiind jurnalistă, istoria mamei și a bunicii. După cum se tot întâmplă în poveștile astea contemporane, se urmează modelul transgenerațional toxic de la bunică la mamă, apoi de la mamă la fiică. Deși nu sunt multe informații despre femeia cea mai tânără dintre cele trei, sunt câteva cuvinte cheie care ar dezvălui că ea decide să nu predea mai departe ceea ce poate conștient stopa.

De când mă știu, mama nu a vorbit decât despre viitor. Abia acum, când s-a stafidit ca un bazin gonflabil golit de apă la sfârșitul verii, și-a descoperit brusc gustul pentru trecut. Dar de prezent nu s-a atins până la final.

Mama este cea care povestește, pe patul de moarte, fiicei (Anna) trecutul. Viața femeii ajunse la capăt din cauza cancerului incurabil analizată cu umor în fața odraslei m-o trimis la Vara în care mama a avut ochii verzi, strașnica scriitură de doar 100 de pagini a Tatianei Țibuleac. Poate din ăst motiv nici n-am prea avut răbdare cu Sarah Stricker. Pare un roman de Stand Up, or e știut că mie comediile nu mi-s pe nărav. Fredrick Backman îi singurul căruia-i diger dialogurile spumoase doar dacă în aceeași măsură mă face să bocesc cu zece rânduri de lacrimi. Sunt câteva (hai, mai multe) replici savuroase, dar cum n-am reușit să mă lipesc de vreun personaj (nici nu-s multe) fu greu de găsit umorul printre sute (milioane!) de rânduri făr de poveste.

Problematica spinoasă a relațiilor germano-evreiești de după război într-o manieră lipsită de clișeele obișnuite, asta rezumă cronicele de pe ultima copertă. Ce-am văzut eu: trei generații de evrei au un magazin de haine cu oareșce succes în Berlin. Bunicul (Oskar Schneider) îl deschide imediat după război, unica fiică îi este alături până-n zilele noastre. Nu-i niciun neamț pe acolo. Nu-i nicio piedică. Desfășoară o activitate comercială internațională pe timp de pace. Femeia din a doua generație urmează o școală medicală, este un medic al cărei succes e recunoscut, iară nicio barieră. Că nu-i pe acolo niciun personaj de talia Hoțului de cărți, nu mai tre să mărturisesc. Am stabilit deja că ăi de au tiprit-o or citit o altă carte. Bunicul e tiranic, bunica (Hilde Schneider) e crizată, fiica lor e supusă. Se găsesc tiparele acestea și la nemți și la ruși, nimic doar evreiesc aci. Sigur, ambii sunt traumatizați în moduri diferite de război. Oskar prizonier la ruși, Hilde rămasă 50 de ani mai târziu cu o frică nevindecată.

Pe jumătate înnebunită, alergase pe stradă în căutarea unui chip cunoscut sau cel puțin a ceva de mâncare, dar tot ce găsise era și mai multă jale, și mai multă spaimă. Rămăsese singură cu spaima ei printre resturile clădirii sub care fuseseră îngropați părinții și fratele ei mai mic, iar când războiul se sfârșise, în cele din urmă, se îndrăgostise atât de tare de spaima aceea încât ajunsese să nu mai poată fără ea.

În astă familie se naște o copilă iubită-n măsura și limitele în care părinții nevindecați fură-n stare. Ea este personajul principal și-i cumplită povestea femeii care habar n-are de iubire atunci când îi iese-n cale. Eu doar aci am găsit tragedia, nu-n ororile războiului, care oricum nu-s detaliate.

Mama Annei, nici nu știu de are un nume în carte, ascunde multe secrete. Pe cel mai mare dintre ele l-am dibuit repede, făr ca asta să-mi scadă interesul pentru a-i afla deznodământul. Care sfârșit e lăsat deschis și deși m-am simțit încă o dată amăgită când l-am citit, acum îmi pare cel mai potrivit dintre toate.

Tare urâtă mai era mama. Orice altceva bunicul nu i-ar fi permis niciodată. Era uscată și palidă, pielea ei nu reușea să capete nicio culoare mai acătării, nasul i se înroșea ori de câte ori se supăra sau se bucura, când îi era frig ori când transpira, iar asta doar așa, din pura răutate a trupului ei. Avea bărbia ascuțită și gura și mai ascuțită, din care caninii ei tăioși se aruncau înainte, iar asta era una dintre hibele cele mai mici ale înfățișării ei, fiindcă nu apuca să râdă prea des. Măcar era chioară ca un pește, astfel încât propria-i înfățișare i-a scăpat o vreme, cel puțin în primii ani de viață.

Cinci copeici, pentru că tot mi-o plăcut grozav titlul de pe când nici nu-i știam taina, este o monedă care se pune sub pernă pe meleaguri rusești pentru a purta noroc la examene. În roman moneda are propria poveste, una dintre cele mai frumoase.

După tot ce-am zis, n-am o concluzie. Ceva acțiune există, povestea principală de dragoste este foarte diferită de ceea ce colorează de regulă cărțile, relațiile disfuncționale și consecințele lor aproape incurabile îs ușor de diagnosticat și apoi de oglindit în ele propria trăire. De nu vă-ncurcă 600 de pagini pentru un filmuleț fain pornit în ultimele 50, atunci chiar merită olecuță de atenție și debutul ista.

Despre steluțe

M-am chinuit mult cu lectura ziceam. Am citit în fiecare zi din iulie, aproape întotdeauna sub propriile-mi amenințări. În ziua cu numărul 18 am ajuns la capăt ș-o să merg la biserică să aprind lumânări de recunoștință pentru așa minune.

Au fost câteva momente care mi-au plăcut mult, chiar dacă emoția o lipsit cam cu desăvârșire de pe toate paginile. Unul dintre episoade e cel în care una dintre femei, nu-s decât trei în roman ziceam, își înșală sexual logodnicul întâia dată și-i impresionantă autoanaliza profundă. Văz că există cititori pentru care paginile respective sunt vulgare și care au și oprit lectura în preajma evenimentelor respective. Că-s nerealiste într-o discuție mamă - fiică posibil. Pentru mine au fost printre puținele care mi-au atras atenția. Și de lepădam de acolo romanul, aș fi pierdut cele mai grozave dintre pagini. Abia de acolo s-o pornit olecuță de poveste și ce poveste.

De-aș fi operat cu jumătăți de steluțe, Cinci copeici s-ar fi oprit la două jumătate sau jumatea lu' trei cum ar fi spus rusoaicele mele.

Cinci copeici - Sarah Stricker, editura Rao, 2020, 600 pagini

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

_____________________

În 2021 am mai citit și scris despre:

luni, 26 iulie 2021

CINCI COPEICI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu