- Chiar de mai îs restanțe la cărți din aprilie și mai, pentru astăzi am ales una dintre cele 5 terminate-n ultima săptămână, Jurnalul unei iubiri pierdute. Fură zile pline doar pentru că nu m-am putut desprinde până târziu în noapte de achizițiile cele noi.
De ce astă carte
Mi-am cumpărat foarte multe volume anul acesta. Deși porunca era Liber la cărți doar în Vinerea marilor reduceri din noiembrie, numai prima dată o fost mai greu s-o încalc, apoi a fost atât de ușor încât am și uitat-o pân acuș când m-am trezit pomenind-o aci.
Dintre cărțile noi făr de număr cele mai multe, patru, sunt semnate Eric-Emmanuel Schmitt. Chiar de nu i-am mai nimerit o carte de 5 steluțe nici nu-mi mai amintesc de când, mi-s încă mare bucurie rândurile sale.
Deci ăst volum pentru că mi-s fan, chiar de unu care cam strâmbă din nas de multă vreme: nici asta nu-i la nivelul Celei mai frumoase cărți din lume sau a lui Oscar sau a ...
Teoretic, ACI e sertarul în care-s adunate toate poveștile mele despre cărțile sale. Vreo unșpe decât.
**** Despre un jurnal de doliu
Filele volumului de astăzi îs paginile unui jurnal în care timp de 2 ani Eric-Emmanuel Schmitt a adunat gândurile născute din moartea mamei sale. Fix din momentul dispariției definitive a mamei și până la reînvierea fiului doborât de durere îi călătoria în care suntem invitați a ne alătura.
Tinerețea ți-o ocupi cu pregătirea pentru viață, iar bătrânețea cu amintirea a ceea ce ai trăit. Făcând acestea, ratezi prezentul, singurul care există, căzând în două capcane, cea a viitorului care nu există și cea a trecutului care nu mai există. Cât timp pierdut! Sau, mai degrabă: cât prezent pierdut!
Inițial am fost neîncrezătoare că-i o scriitură care să mă intereseze. Adică mă gândesc că omul vrea să-și bocească durerile făr a-i tăbărî în intimate și io. Chiar de sunt pagini publicate cu acordul său deplin, în multe dintre rândurile primei părți m-am simțit scotocitoare peste lucruri interzise. Căci nu-i un jurnal lin al durerii, mă rog, pe cât de neted poate fi doliul, ci e pe ici, pe colo presărat cu suspans și fui ușor surprinsă de domnul Schmitt din astă cauză. La capătul opus impresiei pozitive datorate suspansului se găsește nivelul scăzut al emoțiilor transmise. Adică atât i-am bocit multe dintre personajele pe care le-o inventat încât nici nu mi-o trecut prin minte că pentru pierderea reală a mamei nu-i voi vărsa nici măcar o jumătate de lacrimă.
Moartea a eliberat-o de orice vârstă. Mi-o amintesc acum la fel de bine la treizeci de ani, la patruzeci ca la șaizeci sau optzeci. Își recuperează conturul picioarelor, părul negru, bronzul de fetiță sălbatică, sclipirea buzelor cărnoase. În memoria mea nu mai este prizoniera unei vârste anume, ci redevine femeia frumoasă, vioaie, înaltă, brunetă, din copilăria mea. Moartea i-a redat tinerețea mamei.
Cum îi cartea asta? Ca o declarație de dragoste ce se-ntinde pe 200 de pagini. Și din ăst punct de vedere fu neconfortabilă lectura pe la începuturi. Aceeași senzație că am pătruns într-un sertar pe care n-am văzut la intrare biletul cu Accesul strict interzis. Pe lângă rândurile de iubire îi și un documentar splendid al drumului de la deznădejdea pierderii ființei iubite până la conștientizarea fericirii ca singură cale de a omagia omul pierit.
Confesiunile sunt tulburătoare pentru că Eric-Emmanuel Schmitt nu ascunde nimic: nici sentimentele contradictorii, nici adevăruri rușinoase, nici cele mai frumoase dintre amintiri. Presupun că așa i-ar arăta dosarul dacă-n respectiva perioadă ar fi căutat vindecare la un specialist al sufletului. Dezvăluie la un moment dat că nu va ajunge la un psiholog / psihiatru de bună voie pentru că se teme c-o astfel de vindecare i-ar ucide inspirația. Vrea să umble stricat prin lume, pentru că de pe această poziție și-o scris opera.
Drept care am văzut-o mereu spălând, călcând, făcând paturile, gătind, dând cu aspiratorul, frecând petele, făcând ordine în dulapuri, fără să se vaite, să ofteze sau să se întrerupă. Chiar dacă acel comportament se transformase în automatism, degaja și o morală: să faci curat însemna să respecți viața, să o menții, să o aperi de decădere, ba chiar să o înfrumusețezi. Cu o inepuizabilă răbdare, mama îngrijea realitatea care i se încredințase. În activitatea ei casnică, la fel ca în inima unei rugăciuni, se ascundea un imn de mulțumire.
Face și câteva mărturisiri despre volumele care i-au fost publicate în perioada doliului, rânduri pe care de le-aș fi citit înainte de a penaliza cu steluțe în stânga și-n dreapta, alta ar fi fost soarta scriiturilor în clasamentul personal. Imediat după înmormântare o fost obligat să finalizeze Răzbunarea iertării. Undeva pe la finalul celor 2 ani ai doliului a scris integral Felix și izvorul invizibil. Și mai fu vorba despre un al treilea volum, dar nu-mi amintesc care dintre ele. L-am găsit: Doamna Pylinska și secretul lui Chopin. Îl am în teancul necititelor, abia aștept să-i vină rândul!
Mă doare capu numa' de inventariez cât o scris în perioada respectivă. Să adaug că viața personală era brambura: fiica vitregă grav bolnavă, moartea surprinzătoarea a mamei descoperită cu o săptămână întârziere, îndoielile că tatăl biologic e tatăl care l-o crescut. Toate astea completate cu zeci de călătorii în lume pentru conferințe și promovarea cărților sau sute de spectacole pe care le scrie, regizează, joacă. M-am întrebat adesea nu unde mai fu loc de durere, cine unde mai fu loc de respirat.
Mama nu mi-a făcut numai darul vieții, a reușit ceva încă și mai bun: mi-a oferit viața frumoasă. Curioasă, plină de vitalitate, atentă, energică, sprintenă, dotată cu o memorie excepțională, sensibilă la prezent, practica uimirea și cultiva bucuria. E rândul meu!
Despre steluțe
Sarcina la începutul lecturii fu să ignor ce nu-mi place și să mă concentrez pe bucuria celorlalte oricât de mărunte ar fi. Nu știu să fie o pagină din care să nu-mi fi atras măcar o singură jumătate de rând atenția. La un moment dat am și încetat să le însemnez, mă depășea numărul lor. Îi de departe nu un jurnal al durerii ci o culegere de maxime și cugetări.
Multe dintre gândurile copilului făr de mamă mi-au rămas în tălmăcire după ce am închis Jurnalul. Sunt într-o perioadă în care din cărți vin spre mine relații mamă - prunc pe care nu le poci primi de pe poziția copilului și nici a mamei. Mă trezesc la sfârșit, de fiecare dată, cu aceeași concluzie: ce bine că n-am un copil al meu! N-aș fi o astfel de mamă și mai puțin nu-i drept. În relația cu pruncul sosit împreună cu tatăl său mi-s pe pilot automat: mâncare, curățenie, școala, somn. Și cărțile astea vorbesc despre dăruiri ce-mi sunt dificile și-n relația cu omul meu, dară c-un omuleț 101% dependent de ele.
Când vine pe lume un copil, vine pe lume și o mamă. Fiecare naștere este o naștere dublă.
Ceea ce am iubit cel mai mult din memoriile doliului și mi-o rămas lumină fu relația mamă - fiu dară. Una atât de firească, dar pe care eu în ăștia 43 de ani n-am găsit-o decât în cărți. În două chiar săptămâna ce s-o dus.
- Jurnalul unei iubiri pierdute - Eric-Emmanuel Schmitt, editura Humanitas Fiction, 2021, 213 pagini.
- Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumușanu-Crăiniceanu se redeschide ****
- Flăcări, foc, arderi interioare... - Simona Ardelean **
- Devenirea - Ovidiu-Dragoș Argeșanu ****
- Mobilul - Stephen King ***
- Ghicește-mi în cafea - Victor Ion Popa *****
- Omul care vedea dincolo de chipuri - Eric-Emmanuel Schmitt ****
- Felix și izvorul invizibil - Eric-Emmanuel Schmitt ***
- Contorsionista - T. O. Bobe ***
- Oameni anxioși - Fredrick Backman ****
- Trei zile - Anders Roslund ****
- Omul de castane - Soren Sveistrup ****
- Măștile fricii - Camelia Cavadia *****
- Prințesa ghețurilor - Camilla Lackberg ***
- Noi contra voastră - Fredrick Backman ***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu