luni, 16 noiembrie 2026

CEI DOI DOMNI DIN BRUXELLES


Plouă de multe zile, mai am foarte multă treabă în grădină, dar mă supun toanelor vremii și scriu despre cărți iară. 


De ce astă carte

Când,  la început de 2024, Crisa renunța la întreaga ei bibliotecă Eric-Emmanuel Schmitt, m-am crucit și m-am bucurat. Cred că mai întâi m-am bucurat ș-apoi m-am nedumerit cum de poate face asta cu unul dintre autorii ei preferați. Mi-am notat că am căpătat astfel 14 volume.  Nu știu de-am inventariat aici și titlurile pe care deja le aveam în propria colecție, dublurile cum ar veni, căci și eu mi-s mare fan.  

Până acum am scris despre 21 de cărți ale autorului și ar trebui, de m-aș pricepe, să fie toate adunate AICI. 


**** Câteva povestiri,  pe care tare mi-ar fi plăcut să le prind așa cum or fost gândite de tata lor..

Cinci texte scurte și, la final,  câteva file de Jurnal de scriitură. 

Să mai zic că-mi fu a dracu de greu să nu citesc întâi explicațiile de la sfârșit? Găselnița aceasta, pe care o regăsesc uneori și la Stephen King, de a deschide ușa laboratorului creației, mă fascinează. Regula respectată de scriitorul francez era de a include aceste pagini în a doua ediție a lucrărilor sale, prima excepție fiind Cei doi domni din Bruxelles, unde paginile sunt adăugate chiar primei ediții. 

Să-ncep prin a mărturisi că atât de încântată am fost de cadou,  încât la Cei doi domni din Bruxelles am ajuns după fix 33 de luni. Și cine știe cât ar mai fi durat dacă n-aș fi avut nevoie de câteva cărțulii pentru vacanța din octombrie. Nu-mi amintesc câte volume am citit în acea săptămână, poate cinci, dar mi-am notat pe fișă că acesta a avut numărul doi. 

Cinci povestioare pe cât de scurte, pe atât de puternice. Dacă fac un top prin prisma steluțelor acordate în timpul lecturii, acum nu prea mai sunt de acord cu el:  pe ultimul loc este Câinele. Azi aș fi jurat că-i printre preferate. Știu că scriitorul este mare iubitor de câini, eu la fel, și de câte ori aceste ființe sunt personaje în textele sale, și cam sunt, emoțiile riscă să dea pe afară din pagini. 

Dar scrierea Câinelui a avut și un punct de pornire foarte distinct.  Un important filosof francez, de origine evreiască-lituaniană, ca ofițer în armata franceză, a  petrecut cinci ani într-un lagăr de muncă în timp ce aproape întreaga sa familie a pierit în Holocaust. Ei, bine, în lagăr întâlnea adesea un câine vagabond. A fost unul dintre punctele sale de sprijin în supraviețuire: un câine vesel care  nu-l privea ca pe un subom, ci dimpotrivă s-a dovedit mai uman decât omul rasist și ideolog care deținea puterea. Nu voi dezvălui ce piesă a construit Schmitt pornind de la această întâmplare adevărată. Voi spune doar că am penalizat finalul, prea siropos pentru naturelul meu nesimțitor.  Ca să aflu din Jurnal că s-a folosit de iertare ca de cel mai complicat act de înfăptuit pe lumea asta - Frecventez personaje cărora le sunt inferior. Am priceput ideea postlectură,  dar tot a telenovelă îmi sună sfârșitul. Aia e! 

Dacă am penalizat Câinele din cauza finalului, pentru Cei doi domni din Bruxelles am mărit nota datorită deznodământului: patru steluțe. Pe alocuri imaginația lui Schmitt a luat-o rău pe arătură. Ceva a fost prea mult. Bașca, la un moment dat, detectivul antrenat în interiorul meu de sutele de crime văzute pe televizor, o intuit corect marele secret. Hai să vedem cum m-o luminat Jurnalul, că dacă am anticipat unul dintre păcate, tot corigentă am rămas. Întâmplare adevărată: în timp ce-n fața altarului are loc o ceremonie nupțială, undeva pitiți în biserică doi bărbați se căsătoresc și ei furând clandestin ceremonia oficială. După mai bine de treizeci de ani, cei doi sunt încă bine împreună. Iubirea legitimă încurajată de societate a durat la fel de mult precum cea nelegitimă? Aceasta este întrebarea la care Schmitt își propune să răspundă. Răspunde, nu doar își propune, într-o oră și douăzeci de minute cât a durat o călătorie cu trenul, timp în care textul s-a născut, s-a desfășurat, s-a închis. Este povestirea de la care a pornit culegerea pe tema iubirilor invizibile și a vieților imaginare care le însoțesc pe cele reale.

Tot cu patru steluțe am notat și O inimă sub cenușă. Acum aș fi pariat și pe ea că fu la favorite. Noroc cu fișa care-mi reamintește diagnosticul dat la cald: atâta o sucit firele,  de m-o zăpăcit. O bate viața filmul, dar cărțile ar putea fi mai potolite în imaginat grozăvii. Olecuță de intuiție corectă bifai și pe aci. Scriitorul avea în minte o nuvelă care să graviteze în jurul unui transplant de inimă. Când ajunge în Islanda cu mama, la câteva zile după ce își pierde tatăl, într-o croazieră planificată cu multă vreme înainte de agonia tatălui, simte că a găsit locația potrivită pentru povestea din minte. Dacă vrem să simțim un pământ care trăiește, chiar și când nu se văd plante sau animale, trebuie mers în Islanda. 
 
Au mai rămas două texte de proză scurtă notate cu  cinci steluțe. Mi-au plăcut atât de mult, sunt extrem de diferite, încât chiar nu am idee căruia să-i acord coronița. Cel puțin la o lună după lectură, când s-or nivelat simțurile,  nu mi-s în stare. 

Triunghiul are, ce să vezi, la bază o întâmplare adevărată. Mozart a murit. Văduva s-a recăsătorit. Noul partener, îndrăgostit de Mozart, face tot ce este omenește posibil pentru ca meritele artistului să fie recunoscute într-o lume care nu dădea prea multe parale pe opera sa. La treizeci și cinci de ani murise și fusese îngropat într-o groapă comună.  Însoțit de nimeni pe ultimul drum. Pentru ca două decenii mai târziu să devină pentru toată Europa exact ce este și astăzi: un geniu muzical. Mozart, cea mai importantă persoană dintre cei care au murit, pentru Schmitt, revine dară într-un nou film. De astă dată nu-n carne și oase, ci ca personaj invizibil, pentru că eroul nuvelei, Superman, este baronul von Nissen. Deși în Jurnal autorul recunoaște și meritele lui Constanze Mozart, eu din nuvelă am perceput-o ca pe o Cruela. Pare-se că tatăl și sora lui Mozart au creionat-o astfel, dar există și mărturii care-o apără și-i reabilitează eforturile. 

O scriitură minunată despre un triunghi amoros cum puține sunt: un bărbat pasionat de un alt bărbat care a fost soțul soției sale. Ș-aducerea la lumină a unor gesturi mărunte, care de-ar fi lipsit, lumea ar fi fost atât de săracă. Adică pot să mă întreb ce s-ar fi petrecut: dacă ea nu s-ar fi recăsătorit, dacă el nu ar fi recunoscut geniul și nu s-ar fi încăpățânat să-l scoată la liman...

Închei c-o povestire care m-o emoționat teribil. Iară întâmplări adevărate, răvășitoare. Da, înclin spre Copilul-fantomă ca fiind cea mai frumoasă povestire... Pentru culegerea aceasta, Eric-Emmanuel Schmitt a rescris un text gândit ca o poveste de Crăciun pentru un ziar. Versiunea nu a corespuns cerințelor redacției: prea aspră, făr de bucuria și bonomia spiritului Crăciunului. Pe undeva,  prin Jurnal, autorul se referă la poezia medicului legist ca fiind interesantă, dar niciodată emoționantă. Pentru mine, Copilul-fantomă fu exact o operație pe cord deschis.  Operația o reușit, pacientul mort. 

Mi-o venit în fața ochilor Doctor G. și cât de pasionată eram de disecțiile pe care le făcea cu naturalețea omului pentru care moartea există la fel de limpede ca stelele pe cer, laptele cu cacao or leagănul din curtea bunicii. La fel de firească. La fel  de reală. Vei afla că vei naște un copil care nu va fi normal. Vei păstra sarcina? O vei întrerupe? Nu sunt întrebări doar pentru femei, ci pentru părinți. Schmitt răspunde în numele ambelor tabere, înclinând vizibil doar către una dintre ele. 

Toate cele cinci povestioare sunt scrise simplu, cum cred că doar Schmitt o mai face astăzi. Exact cum mărturisește: nu simte că folosește un stilou, ci o cameră de filmat. Prezintă fapte și descrie acțiuni. Un fel de 2D. Numai că după aia are pretenția de la mine să culeg de acolo cel puțin un 7D: analiză psihologică, înțelepciune, integrarea suferinței în fericire, renunțarea la lentilele prin care te învață societatea să judeci, frumusețea tonurilor de gri...


Despre steluțe

N-am habar de ce ajung atât de rar la Eric-Emmanuel Schmitt,  când știu atât de bine că foarte puține dintre scrierile sale or rămas în teancul abandonatelor și nu pentru multă vreme. Bine c-am fost inspirată cu alegerea din octombrie.  După o perioadă de vreo patru-cinci luni în care nu am citit niciun rând, curat ghinion ar fi fost să mă-mpotmolesc într-un Schmitt nou-nouț. 

Am fost foarte dezamăgită citind Jurnalul de scriitură despre cât de puține dintre profunzimile  intenționate de autor au ajuns la mine. Mda! Am receptat poveștile ca pe niște filmulețe zărite câteva secunde pe YouTube, că alte platforme nu urmăresc. Dincolo de spectaculosul observat și din cer, eu alte fire n-am prins. Din fericire,  m-o luminat Jurnalul, altfel vai de mine.

Mi-s obosită. Epuizată.  De ce nu cinci steluțe? Pentru că îmi place mult să scriu despre cărți și propriile texte mă conving să cresc calificativele. Dar aș vrea să mă țin cât mai mult de ceea ce am gândit în timpul lecturii: tulburarea de a nu înțelege de ce or trebuit sucite firele pân la capăt, pân la spectaculos și șoc, când parcă viața-i mai potolită în loviturile ei năprasnice și tocmai de aceea mai credibilă. 

Am citit foarte multe broșurici semnate de acest scriitor. De fapt, exceptând seria Străbătând secolele (doar despre volumele 1 - Paradisuri pierdute și 2 - Poarta cerului am scris până acum), la care încă lucrează, puține mai sunt titlurile care să aibă consistență în numărul paginilor. Sigur, orice roman capătă alte dimensiuni în raport cu povestirile. De mă gândesc doar la Oscar și Tanti Roz or Noaptea de foc și deja găsesc excepții și pentru teoria abia expusă. Să rezum, că deja mi-am pierdut ideea: aparențele înșală, o cărțulie de o sută și puține pagini poate durea până-n străfunduri și te poate răvăși cum una de cinci sute nu o prea face. Te duce-n eroare că scrie foarte simplu, aerisit, cu multe dialoguri, te relaxezi și te hăhăi, ca la final să te trezești trăsnit și habar să n-ai de unde te-o lovit emoția cea mai puternică. 

Care erau șansele să mă întâlnesc cu un volum al autorului, chiar în limba în care a fost scris,  într-o casă, la țară, făr de bibliotecă?! Foarte mari atunci când omul care-o locuiește este îndrăgostit de limba franceză. Ce drumuri năucitoare își nasc cărțile-n lume... Iară dublurile mele (ale Crisei), iată, pot sta la baza unei noi colecții răsiubite.


  • Cei doi domni din Bruxelles de Eric-Emmanuel Schmitt, traducere Simona Brînzaru, Humanitas Fiction, 2014, 231 pagini. 



Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****   scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărțile ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

 

➤ Celelalte  475 de volume  despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

16. Memorii din biblioteca ideală - Bogdan Suceavă ***

17. 8 - Tudor Ganea *****

18. Dispărut fără urmă - Haralamb Zincă ***

19. Glonțul de zahăr - Haralamb Zincă ***

20. Apă proaspătă pentru flori - Valérie Perrin ****

21. Invențiile ocazionale - Elena Ferrante ***

22. Ultima carte - Marian Coman ***** 

23. America dezgolită de la brâu în jos - Raluca Feher***

24. Cei rămași și cei plecați - Parinoush Saniee ***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu