Cel mai greu an

Şi cel mai greu şi cel mai urât, doi în unu, l-am primit la ofertă.

Nu-i nimic de zis, da’ poate de-l descânt aci, se schimbă-n ceasu douăşpatru. Or, io mă transform olecuţă.

Am ales  pentru cartea de ieri  o singură frază:

… Fericirea e alunecoasă ca săpunul, îţi curge printre degete, dar de necazuri de poţi agăţa zdravăn, sunt ceva aspru şi dur…

Dacă scriam în ianuarie ce aşteptări măreţe am pe anu ăsta, şi amu am încă, deşi nimic n-am înfăptuit din ce-mi imaginam că merit, ar fi rezulat o listă cu sigur voi face aia,  musai voi drege ailalta.

Mă tot intersectez cu poveşti de succes ale unor oameni care trăiesc din pasiunile lor. Şi io visez la asta, da-s atât de paralizată-n frică încât nici visul nu-l am pentru azi or mâine, ci pentru cel mai devreme la pensie. Când doamna A. o priceput că mă va pierde definitiv în oraşul cel nou, mi-o propus o cofetărie. Credinţa mea fu că la Paştele Cailor se va împlini şi-n secunda doi am refuzat. Când Cătă mi-o  prezentat p-un domn ş-o cofetărie  în capul meu nu se auzea decât „voi muri de foame pân voi obţine toate diplomele de care am nevoie pentru ce-mi propune omu ăsta”. Mă-ndoiesc că,  de mi-ar pica amu iară  din cer una dintre oferte or alta asemenea,   aş avea alte alegeri.

  Când îi prezentam lu’ R.  o nouă modalitate de a reduce cheltuielile, io entuziastă tare, el îmi repeta invariabil „singura cale e să-ţi creşti veniturile” şi-mi anula instant entziasmul dintâi.

  Când am pierdut-o pe Juli în noiembrie trecut mi-am jurat să schimb tot ce-i strâmb. În secunda doi am intrat în delăsarea-mi proprie.

E primul an în care nu-mi amintesc să fi lucrat vro comandă în pierdere. E după mulţi ani, perioada-n care am avut tot timpul din lume pentru pasiunile mele, în primul rând zambetania.

E anul în care am trăit cel mai puţin, nicio poveste n-am scris or gândit,  altă dovadă nici nu-mi trebe.  Şi e cel care s-a risipit ca roua sub soare, cât am clipit.

 Amu c-am gătat  gândurile astea înnourate,  mă pot întoarce la  fericirile alea de se scurg printre clipe: brăduţul, gugulufii cu budincă, gemul de roşii douăşcinci de lei două sute cincizeci de grame pentru vânzare. 

Ce e cu poza aia, acolo?!

Macaronşii îs eşecul repetat al lunilor ăstora, dar cutiuţele mărturie îs încă unul dintre cele mai frumoase lucruri cu care m-am jucat. Ş-apoi, acolo,  n-o contat deloc că n-am fost io în stare, ci pentru c-o fost bani, s-o rezolvat ca şi când. Asta e imaginea care mă doare cel mai tare, că banii îs premise şi pentru uşor şi pentru frumos. Or io exact la bani nu mă pricep deloc. 

Mâine nu ştiu cu ce defilez, îs multe restanţe şi pân pe 31 le public pe toate,  musai!

Mă duc la Pambac, îmi dărui fix un macaron, oare ce culoare să aleg (că negri nu face doar roz bombon)?!