Zambetania: FĂRÂME # 11 POTRIVIRI

marți, 10 noiembrie 2026

FĂRÂME # 11 POTRIVIRI

Se-ncearcă, eu mă strădui ca-ntotdeauna, dar mai bine să o mărturisesc de parcă n-ar fi treaba mea: îngrășarea porcului în ceasul 25.

Start, dară!

Câte pauze mai avu și anul ăsta! Parcă-l văz aievea pe 1 ianuarie, din agenda mov înflorat, când îmi imaginam cât de simplu va fi s-adun un 2026 doldora-n povești despre cărți, oameni și dulcegării. Fix în ordinea asta. Și tocmai ce-am bifat cel mai sărăcăcios an al blogului. Dulcegăriile adunate îs aproape de un plus zero, lecturile undeva pe la minus infinit, dară oamenii...

Întrebând acum AI-ul despre sindromul Asperger, despre care am aflat uluită că îl are o femeie absolut minunată de pe internetul meu, m-am liniștit. Parcă s-o făcut lumină în toți anii din urmă în care m-am prefăcut că mi-s normală, deși prin toți porii simțeam contrariul. În ultimii mulți ani mi-au plăcut tot mai puțin oamenii. Culmea, taman când am avut tot mai puține contacte, spre deloc zile multe.

Nici nu mai știu câți ani îs de când m-am întâlnit cu Magia ordinii și Marie Kondo. Mi-o rămas de atunci în cap, și nu din cartea ei, ci de la o cititoare (Mulțumesc, Andie!), că magia nu constă în a păstra două prosoape din cincizeci și nici în renunțarea la zeci de obiecte care adună praf, nefolosite, ci în a te-nconjura cât mai mult cu oameni pe inima ta și a te strădui să faci debarasare în rândul celorlalți.

Dintotdeauna oamenii de care m-am legat fedeleș au fost extrem de puțini. Și tot de pe la începuturi fu un chin interacțiunea cu ceilalți, mulți. Pe atunci credeam că-s doar foarte timidă, pentru că așa era mama și pentru că așa mă diagnostica șeful ei de câte ori avea ocazia. Apoi am descoperit, foarte târziu, chiar pe la treizeci de ani, că de asaltez omul cu întrebări și glumițe, nu mai sunt percepută ca o sălbatică. Astăzi, aproape de cincizeci, există o oareșce ordine, nu lună-bec cum îmi priește mie să fie locul în care trăiesc, dar aproape magică raportată la osteneala timpurilor din urmă. Mai că m-am făcut curioasă pentru etapele 70, 90..., care-oi vedea de vor prinde și viață or vor rămâne doar așa, matematică.

Și pentru că e musai să actualizez pentru blog și vârsta bunicii ș-un alt rând potrivit pentru asta nu bunghesc: ta-na-naaaaa, 102 ani, 3 luni și 11 zile! Și pentru că l-am pus pe AI să socotească, mintea mea este mult prea înțepenită și făr de exercițiul ăsta, cică-s 37.357 de zile. Dacă el o zice prostii, tot prea bine sună. La mine-n fișă cică-s 17.524. Cât de frumoasă este matematica!

Îl închipui pe 90-ul meu și habar n-am cum de am ajuns iară la o introducere atât de întortocheată. Voiam doar a spune că, pe când mă necăjeam că oameni faini se evaporă din viețile mele, am descoperit unii vechi cu ochi de nou-nouți. Cam despre asta pare a fi 2026, despre limpezire.

Și nici măcar despre asta nu intrasem a scrie. Misiunea era doar să las pentru 8 noiembrie: La mulți ani, Ană dragă! Mi se pare încă fabulos că doar o singură dată-n viață tu împlinești 24 și eu 48, iar taman acuș ne-am regăsit în surpriză strașnică. Și pentru că planetele se aliniază așa cum vor ele, perfect, încă râd cu gura pân la urechi că pe când eu pe patul din dormitor amenajam un cadru cu păturica pisoilor și instalația de veghe pentru darurile către tine, A-ul tău golea dormitorul părinților pentru a-ți amenaja un studio foto de-a adevăratelea... Și cică-s doar coincidențe, nu punți de legătură.

Despre cea mai nouă găselniță a mea, pe care-o abuzez de vreun an, și anume sărățelele aniversare, cu altă ocazie. Poci spune doar că nucile fură ASTEA. Ambele cutii îs de la Kik adunate.