Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa spun învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la Loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate va sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!
*
În ultima săptămână a lui iunie mă gândeam cu tristețe că se iară sfârșește o perioadă în care am fost blocată doar pe automatisme, făr de a respira conștient Bucurie. Lipsește din albumul colecției episodul de mai, îl am în minte, dar nu se dă scris încă. Fix ultima zi a lunii cu numărul șase mi-o dăruit o emoție cum doar Universul știe a naște.
Pe 14 mai Oma o-mplinit o sută de ani fără patru. Și-o dorit foarte mult să coboare de la bloc, de unde-i cocoțată din Ajunul Crăciunului, la curte. Tata deschisese șantier prin toate bucătăriile mele, durerile de spate mă semiparalizau, o masă festivă era ultima mea dorință. Am fost extrem de fericită că s-o pornit ploile atunci ș-am putut să pitesc în spatele lor necheful de socializare.
În toate săptămânile ce-au urmat, întrebarea fu neschimbată: când facem grătar. Cu Ba că-i prea cald, ba că-i prea frig, am ajuns în ultima duminică a lui iunie. Mă gândeam adesea că-ntr-una dintre zile va năpădi vestea că nu mai este și planetele tot nu se vor fi aliniat pentru tort - grădinițele de flori - vopsit banca. Aveam de la B. căpătați 400 de lei pentru plicul lui Cupăraș, i-am risipit repede pe ciocolată - cifre - iaurt și gata petrecerea.
N-am avut baloane multe ca anul trecut. Duminica la prânz nu mai sunt pe toate drumurile, dar Noe o consumat o rolă de panglici ș-o mai ascuns cenușiul. Cele două kile de sărățele, la care am copt o noapte întreagă, ca și când n-ar fi fost. De tort nu mai zic, măcar o jumătate de poză n-am cu el. Toți pruncii de pe uliță prezenți. Zarvă dară.
Îi sunt bucurie oamenii. Nu-i vede deplin și nici nu-i aude tot, dar e atât de vie în mijlocul lor. Încă merge lunar la coafor și unghii. Ochii uneori îi sunt cerulii senin, exact ca ai bunicului oprit la 97. Adesea stă zi lumină în bucătărie între supe - șnițele - cartofi prăjiți și salate cu zahăr. Abia de ciugulește câte ceva. Prânzurile lungi, mesele pline, familia cea numeroasă sunt neajunsurile zilelor ăstora-n care vorbește doar cu televizorul. Ieri m-o anunțat c-o speriat-o zdravăn unu care pe televizor tăia un cap de femeie cu un foarfec. Azi m-o liniștit c-o mașină de spălat care curăță încălțăminte murdară cu ciorapi în ea. Abia aștept știrea zilei de mâine!
Nici nu mai știu ce făceam când am auzit primele sunete. M-am întors la ziua cu oameni adunați pentru ea laolaltă. Probabil fierbeam la cartofii ăia care nu mi-au ajuns piure nici pentru două porții, dară pentru douăzeci. Am văzut-o cum devine foarte atentă. Nici cu un creion magic nu i-aș fi putut desena zâmbetul acela. Un saxofon, sper că asta era, ceva ca o trompetă, îi cântă La mulți ani! și e atât de firesc pentru ea încât în sincron cu instrumentul bate ritmul cu palmele. Își mișcă picioarele între aceleași repere și pe scaunul mult prea larg și înalt pot zări atât de ușor fetița care și-o trăit primii ani doar în muzică. Piesele se schimbă, le aplaudă pe fiecare, ochii îi râd în lacrimi. Da, acum chiar este fetița ascunsă sub masa din bucătărie unde tatăl preda chitara sau acordeon și nai or mandolină.
În timp ce ea se bucură ca de un concert de pe marile scene ale lumii și pruncul care suflă note-și cere iertare că nu le nimerește chiar pe toate corect, le repovestesc oamenilor dragi de una dintre primele întâlniri pe care le-o avut în primăvara lui 2019 cu a noastră casă nouă. Se așezase picior peste picior pe canapea, avea nelipsiții pantaloni de catifea, cu o mână ținea chitara adunată de pe niciunde și cu cealaltă își ordona după ureche zulufii argintii. După primul zdrăngănit o sărit ca arsă: Dragă, chitara asta e atât de dezacordată! Ce-i cu voi?!
Mă fascinează. O analizez continuu. Ce se pierde, ce supraviețuiește în noi un secol. Câte uriașe bucurii n-au lăsat nicio urmă în azi-ul ei? Câte suferințe de moarte au dispărut cu trecutul? Au rămas pe loc clipa-n care mama a gustat ultima dată unt, oalele cu pește în straturi pe care le iubea tatăl, paltonul roșu, nou-nouț, pe care l-a dăruit din primul salariu lui Kete, sora cea mică. A avut doi prunci și a crescut de la zero doi nepoți, dar ei nu-i sunt defel amintire continuă. Mă gândesc uneori că doar un experiment a teleportat-o de la 20 de ani la 100 și că-ntre stații nu fu nimic, mai nimic.
- La mulți ani, Oma!
_______________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu