Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa spun învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la Loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate va sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!
*
Când am pornit în vacanța pascală, n-am intenționat să lipsesc exact o lună. Abia când am văzut că s-or adunat zile cât de-o fixă am mai prelungit șederea departe de blog cuprinzând astfel rotunjimea perfectă. Revin pe îndelete la Mozaicul lui mai cu sacul bucuriilor prezente. Pân atunci aprilie îi doar un ghiveci c-am cam uitat operațiunea.
Am tot amânat bilețelul lunii cu numărul patru pân aproape să nu mai am despre ce scrie. Fericirile sunt doar în secunde, nu știu să existe ceva mai efemer. Asta fu lecția lui aprilie. De n-oi uita-o curând!
Notasem pe o ciornă să menționez clipele făr de cheptăn. L-am pierdut ș-am fost extrem de fericită. De-aș avea de ales între a mă pieptăna și a face orice în lumea asta, merg pe orice făr de tăgadă. Mă simt foarte vinovată însă când trec multe zile cu păr vâlvoi. Așa c-o lună m-am vindecat de vinovății făr de vină. Apoi am dat nas în nas la Kaufland cu obiectul chinului și nu l-am mai putut amâna de teama păduchilor. Pare-se că nu se mai desface vâlvoiul decât cu ajutorul foarfecului. M-o biruit dară iară.
Un alt episod de neuitat fu cu trei pisicuți. Mama lor nu doar că m-o chemat din grădină când le-o venit sorocul, dar am și priceput suficient cât să le fiu în genunchi din cele dintâi secunde. Apoi am lipsit motivat câteva zile și-n locul lor am găsit doar viermi. Nicicând moartea nu fu mai reală.
Iar ultimul bilețel avu încheierea exact azi și mi-s bocită și stoarsă. Nu-i doar ăsta motivul pentru care la două noaptea scriu textul, dar e unul dintre cele principale. În urmă c-un an am întâlnit pentru prima dată două fetițe aflate în plasament. Viața lor de până atunci m-o impresionat până la lacrimi și multă vreme n-am avut control asupra emoțiilor. Când o apărut cea dintâi ocazie de a fi adoptate am bocit de parcă erau astfel condamnate la moarte. Din păcate acești omuleți sunt pentru sistem doar hârtii și-i cumplit procesul. Când s-o ivit a doua tură de părinți mi-am tras trei palme peste ochii curgători și mi-am repetat c-ar putea fi șansa lor la o familie cum încă n-au avut. Astăzi îmi mărturiseau cu tristețe că părinții adoptivi nu știu să se joace. Le-am încurajat spunându-le că de aceea au fost alese dintr-un milion de prunci, pentru a-i învăța joaca. Sunt doi oameni tineri care au pornit pe drumul acesta atât de greu doar pentru că sunt prea mulți copii abandonați pe lume pentru a mai face noi alții. Deja mi-i foarte dor de ele și de mi s-ar îndeplini o singură dorință aceea ar fi să aflu doar vești bune despre ele.
O altă bucurie fu despre o străină la care mă tot gândesc de când i-am aflat povestea. Soră-mea deși are permis de un an jumate conduce abia de două luni. Într-una dintre zile n-o mai reușit să pornească din intersecție. Or trecut vreo două semafoare verzi peste șederea ei și tot nu găsea soluții pentru a debloca traficul. În ăl moment i-o bătut în geam o tânără. I-o zis că o văzut semnul de începătoare și de o poate ajuta. O putut. Din prima ochire o văzut că nu băgase mașina în viteză. Am fost extrem de impresionată și nu doar pentru că am empatizat cu neamurile mele aflate la prima generație cu volan. Mă tot gândesc cât de ușor bunătatea ar putea schimba lumea. Omul de l-am lăsat responsabil cu pisoii le-ar fi atașat mama când încă mai era vreme, mama care naște un prunc nu-l azvârle, un tată muncit și obosit piaptănă o păpușă cu părul galben, un copil cu doi biscuiți hrănește un câine.
- Băietelor, drum bun!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu