Ianuarie, ca-n fiecare an, e productiv. Datorită abonamentului la cărți audio și pe motiv de betegeală ce mă ține făr de activitate, în 8 zile am gătat 5 volume. Recordul celor 10 titluri dintr-un alt început de an pare a fi în pericol.
De ce astă carte
Ieri am întrebat căsuța de căutare ce povești a mai narat Laila Abdel Hafiz. Îs un om cu multe fixații. Vocile de-mi plac sunt puține, când găsesc una olecuță mai brează, ascult tot. Mi s-o recomandat Eu sunt 70072 și n-am stat pe gânduri. Urmăresc cu B. multe dintre documentarele ce au ca temă Holocaustul, citesc tot ce-mi pică, încă mi-s fascinată de puterea Răului.
***** Supraviețuitoarea
În 1943 Luda (Ludmila Boczarowa) avea 3 ani. Se ascundea în pădurile din Belarus împreună cu mama, în niște gropi în care erau depozitați cartofii iarna. Mama ei, Anna, era partizană, ajuta rezistența împotriva naziștilor ce cucereau Europa. Dintr-una dintre ascunzători fetița a fost prinsă împreună cu mama, fratele (înfiat de bunicii materni) și bunicii săi. Cu trenul or fost deportați la Auschwitz. Bunicii sunt gazați imediat, fratele e trimis la muncă silnică împreună cu mama, iar Luda în baraca copiilor lui Mengele. Era decembrie 1943 și familia Boczarowa era catolică.
Ludmila a fost copilul care a rezistat cel mai mult în lagăre, 15 luni este amintit undeva, apoi 13 mai încolo. Micuții erau folosiți în lagărul de la Birkenau de doctorul Mengele drept cobai pentru vaccinuri și experimente în obținerea pruncilor cu ochi albaștri. Îi sunt făcute transfuzii de sânge, îi sunt inoculate otrăvuri, medicamente experimentale. Are tot timpul febră, fistule, arsuri în ochi.
După 80 de ani de la evenimente Luda, devenită între timp Lidia, își amintește bine capturarea, drumul cu trenul și zilele din lagăr. Cele mai prețioase amintiri sunt cele câteva vizite ale mamei și ceapa pe care i-o aducea riscându-și viața.
De la ultima noastră întâlnire îmi amintesc ochii ei. Mă privește cu dragoste, cu disperare. Îmi ține capul în mâini, mă privește drept în ochi și mă sărută. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Amintește-ți cum te cheamă și de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa, am cinci ani și sunt din Belarus.
În mărturiile supraviețuitorilor sunt interesată de perioada ce urmează momentului eliberării. Scrierile acestea sunt mai rare. Din fericire Eu sunt 70072 vorbește mult despre viața de apoi. Fiind atât de mică la eliberarea din lagăr, rușii nu prea au știut ce să facă cu ea și a fost înfiată de o familie de polonezi. Familia deposedată de terenul pe care ulterior a fost construită poarta de intrare în lagărul de la Birkenau.
Despre adaptarea la noua viață informațiile nu lipsesc. În lagăr a avut doi pantofi stângi, are nevoie de timp pentru a merge c-un stâng ș-un drept. Să nu halească mâncarea de parcă cineva i-ar fura-o în aceeași secundă de sub nas sau să nu ascundă mâncare în șervețel, spune că nu s-a dezvățat niciodată. Fuga de la prima baie și amenințările noii mame că o va duce iară în lagăr, blocajul intestinal la primele mese normale.
Dar viața merge mai departe și fetița cu noul nume de poloneză, Lidia Maksymowicz ajunge să se joace cu prietenii din fața blocului taman în lagărele abandonate, de care locuiește la puțină distanță. Pruncii sunt împărțiți care la crematoriu, care la gazare.
Până la 14 ani se gândește continuu la mama care a născut-o și despre care este convinsă că trăiește, chiar dacă nu are nicio informație despre ea. La 18 ani primește prima telegramă de la mama Anna, era în U.R.S.S.
În 1961 se mărită cu un polonez și tot atunci își întâlnește mama biologică pentru prima dată de la eliberare, după 17 ani, la Minsk, sub uralele și reflectoarele Kremlinului.
Deși pare că am dezvăluit toată cartea, dimpotrivă. Dacă o scris memoriile, e limpede c-o supraviețuit. Cum a făcut-o însă în afara datelor de la dosar este esențial. Cum a ajuns ca Papa Francisc să-i sărute tatuajul cu numărul 70072 încă vizibil și să scrie Prefața la carte, cum l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea, ce s-a petrecut cu viața ei din Polonia când la 21 de ani a apărut familia din U.R.S.S. și mai ales cum depășește traumele unei astfel de experiențe îngrozitoare un copil. Nici măcar nu există cum, ci cât vindecă din rănile primilor ani. Să nu mai pomenesc despre Îngerul Morții, Josef Mengele și amintirile crude ale lagărului - despre care am dezvăluit extrem de puțin.
Despre steluțe
Faptul că s-or narat cu vocea unui copil de trei ani fapte îngrozitoare, m-o îndepărtat de poveste. Nu este credibil oricât s-ar oferi argumente. Paolo Rodari este cel care scrie cartea ș-o face foarte artistic, literar. Este o poveste care nu crez că avea nevoie de împopoțonările astea artificiale.
Ascultam fascinată informațiile, dar nu mă puteam conecta la suferința Lidiei. Când însă Laila Abdel Hafiz nu și-o mai putut ascunde vocea sugrumată de durerea a ceea ce lectura, m-o bușit plânsul și n-am mai acordat mare importanță neajunsului dintâi.
Am ascultat povești îngrozitoare din colecția Criminalilor în serie, dar niciodată nu m-am emoționat pân la lacrimi. Tot în lectura Lailei am auzit o poveste teribilă și adevărată despre sclavie. Este propusă la Cartea lunii, nu știu de va fi întrecută. Dar oricât de înspăimântătoare erau întâmplările narate, n-am simțit emoție puternică. Cu 70072 fu altfel și acestui altfel i-am acordat 5 steluțe.
Azi caut pe YouTube documentarul italian care a generat nașterea cărții, 70072: fata care nu știa să urască. Adevărata poveste a Lidia Maksymowicz.
- Eu sunt 70072 de Lidia Maksymowicz, narator Laila Abdel Hafiz, durata 3h56m.
Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:
* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu