Zambetania: CE NE SPUNEM CÂND NU NE VORBIM

5/31 ➤ Provocarea lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile.

Minune mare! Pentru prima dată-n ăst an ajung a defila cu o carte imediat ce am sfârșit-o. Pentru a întări că se înregistrează o performanță, mai zic doar că încă-s volume ale lui 2023 în teancul restant, amânat, mult întârziat.

De ce astă carte

De-mi amintesc corect, numele Chris Simion mi-o atras atenția la radio, cu foarte mulți ani în urmă. Punea-n scenă un roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre autorii mei preferați. Posibil să fi fost vorba despre Oscar și Tanti Roz în interviul respectiv. Și anul devine astfel 2010. Pomenea (în capul meu) despre Noaptea de foc, dar cum Google nu mă luminează, sigur amintirile-mi sunt eronate.

Apoi am văzut-o pe televizor tunsă zero. Și i-am aflat cancerul.

Într-un alt moment mi-or atras atenția în librăria online cărțile sale. Le-am mutat pe liste de dorințe, dar întotdeauna le-am găsit prea scumpe pentru a le comanda. O mai trecut astfel un deceniu. Or doar jumate, naiba mai știe să țină socoteala când timpul se duce cu așa viteză.

În vară, iară nu-mi amintesc ce se petrecu, am avut bani să-mi cumpăr Ce ne spunem când nu ne vorbim. Și pentru că încurcate-mi sunt mințile, azi librăria vinde cartea cu 50% reducere și-mi spune că niciodată n-o fost scumpă. M-o și lămurit: altul este titlul de un milion. Vai de capul meu!

*** O lectură imposibilă pentru mine

Ce titlu splendid, Ce ne spunem când nu ne vorbim! În Mențiunea de la finalul romanului, autoarea mărturisește că Sugestia finală a titlului îi aparține regizorului Alexandru Darie. Și coperta-i prea faină.

Este un roman care nu mi-o plăcut și găsesc nerușinat a povesti pe îndelete despre asta. Un om scrie scrisori (expediate or ba) atunci când primește un diagnostic fatal. Și de mă găsesc eu să zic că fu prea multă filosofie, prea împopoțonat limbajul, prea învârtit în jurul cozii, există neobrăzare mai mare?!

Și mai e și astă mențiune inhibatoare: romanul de față este scris pe parcursul a 8 ani. Nevoia de a scrie această poveste a fost ca nevoia de apă. E ca și cum aș ocărî: N-ai prea murit și înviat pe gustul meu, Chris dragă!

Am învățat să fac din fiecare clipă o sărbătoare. Să mă arunc în fiecare secundă, să nu mă tem de viață, să nu mă abțin, să las clipele să mă înnebunească, să îmi clocotească pulsul, să am curajul să trăiesc soarele, să îmi țâșnească sângele prin gânduri, să râd să mă audă tot universul, să îngenunchez lumina.

Ce ne spunem când nu ne vorbim este o scriitură profund introspectivă, lipsită de acțiune. Epistolele se împletesc c-un fir narativ de basm, având protagoniști Floarea Soarelui și Zmeul Albastru. Povestea începe c-un diagnostic fatal ziceam, neoplasm, care determină Floarea Soarelui să fugă de toți cei dragi și să se pitească în singurătate și străinătate. Există ș-un al treilea personaj, la care eu mi-s alergică: Dragostea, Iubirea profundă.

Draft.

În timp ce mor... o să-mi las bucăți din suflet pe marginea vieții tale. După ce nu o să mai fiu, să te oprești când ți-e dor, să le iei, să-ți amintești cât de mult și să râzi. Tu nu o să crezi cât de mult te-am iubit decât atunci când nu o să mai fiu, pentru că atunci o să respiri mai greu. O să te aștept pe un colț de nor. Când plouă, să știi că m-am dezechilibrat. Nu știu cât de jos o să cad. S-ar putea ca în unele vise să te trezești cu mine în pat. Nu o să fac gălăgie. Cel mult o să-ți las pe pernă parfum de crini albi pentru ca dimineața să zâmbești.

În astă perioadă a bolii incurabile, va scrie e-mailuri pe care nu le trimite niciodată or pe care le păstrează neexpediate sau pe care apoi le aruncă--n Coșul de gunoi. După doi ani, descoperă că diagnosticul fu greșit. Se-ntoarce-n lumea din care a evadat pentru vindecare. Se va mai regăsi în ea la înviere?

De-ar fi o singură concluzie de scris, aș zice c-am citit o carte doldora-n citate, făr de personaje și lipsită de acțiune. Poate așa o fi moartea. Poate n-oi afla prea curând.

Uneori cuvintele nu trebuie să existe, căci, dacă există, strica. Uneori vorbești fără cuvinte. Uneori cuvintele rănesc pentru că se revoltă. Uneori cuvintele trebuie să tacă, să facă liniște și să asculte cum vorbește tăcerea. Uneori cuvintele se rostogolesc în săruturi și nu se mai numesc vorbe, ci taină.

Despre steluțe

În iunie am început a citi volumul. Tot atunci m-am și împotmolit. De la final de noiembrie, în vacanța de la Sâmbăta, aș fi cărat după mine mai mult de trei cărți, Ce ne spunem ar fi sfârșit iară în teancul veșnic neterminatelor. Cum n-am avut la-ndemână o altă carte spre care să fug, o trebuit s-o înfrunt. M-o biruit, dar s-o gătat. Slavă!

În noiembrie, deși am citit foarte puțin, fu mai mult decât în lunile cu zero pagini. Din păcate, n-am propunere pentru Cartea lunii. Nu-s adunate steluțele necesare.

Este cred prima dată când nu scriu pe îndelete despre o carte cu trei steluțe. Nu despre carte firește, ci despre experiența mea cu ea. Am ales a fi neutră, m-am străduit, tocmai pentru că e o lectură subiectivă, într-o măsură mult mai mare decât în cazul altor romane. Ce pentru mine fu chin, pentru alți cititori s-o tradus în cel puțin cinci steluțe și emoție puternică.

Și pentru că Cineva este foarte amuzant acolo-n cerul cărților, să închei cu o spovedanie. Pe Zambetania e știut că atunci când o carte n-o poci citi neted, o lipesc repede de una care mi-i pe toate poftele. Îmi ordon astfel că n-am acces la plăcere până nu adun doi pași și-ntr-o carte a cărei lectură este trudită. Cu cine se nimeri Ce ne spunem? Cu titlul pomenit și-n cazul povestirii de ieri, Caietul Mironei. În juma de an i-am citit 50 de pagini.

Astfel se derulau serile mele: juma de pagină de Caiet, juma de pagină de Ce ne spunem, somn bun. Apoi am combinat-o identic: trei rânduri Ce ne spunem, patru O viață imposibilă, dormit buștean. De știe cineva cum se numește boala asta care se manifestă prin imposibilitatea de a abandona o carte înainte de punctul final, să-mi facă și mie, rog, trimitere la medicul specialist.

Mai spui doar că voi păstra în continuare pe lista de dorințe restul titlurilor semnate Chris Simion și că abia aștept să-mi apară unul la poartă. De n-oi uita pân la următoarea comandă.

Ce ne spunem când nu ne vorbim de Chris Simion, editura Trei, 2011, 253 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Cărțile despre care am scris, aproape 400, sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor (vreo 100) din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai povestit despre:

joi, 5 decembrie 2024

CE NE SPUNEM CÂND NU NE VORBIM

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu