Zambetania: AUSCHWITZ, ULTIMA STAȚIE

14/31 ➤ Provocarea lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile.

Despre una dintre lecturile anului trecut, care de atunci își tot așteaptă defilarea, voi scrie astăzi. În sfârșit, o carte de cinci steluțe iară!

De ce astă carte

În martie 2023 mi-am cumpărat Auscwitz, ultima stație datorită temei promise încă din titlu. Eram atât de interesată în respectiva perioadă de literatura Holocaustului, încât am și citit imediat cartea, nu doar am achiziționat-o.

***** Supraviețuitor Auschwitz, mărturii

Eddy de Wind a scris singura carte despre experiența Auschwitz încă din timpul războiului. Lucrarea a fost recuperată după aproape 75 de ani de la prima ediție. Acestea-s informații comunicate pe ultima copertă. Și cartea despre care am scris ieri, Omul în căutarea sensului vieții, Viktor Frankl a scris-o în timpul celor trei ani de la Auschwitz.

Nu-mi mai vin acum titluri concrete, dar știu singur că am mai dat și peste altele. Mi-i plin capul de povești cu manuscrise salvate miraculos din iadul nazist. N-aș zice că-i musai de exagerat cu premiere când conținutul cărții este atât de valoros și făr de etichete bombastice.

Eddy de Wind în 1943 era un tânăr medic. Numele său întreg fiind Eliazar de Wind. Atunci s-a oferit voluntar în lagărul de tranzit de la Westerbork, locul în care ajungeau toți evreii din estul Olandei. Își căuta mama, care însă fusese trimisă la Auschwitz între timp. Și-a pierdut tatăl când avea doar 3 ani, din cauza unei tumori la creier.

Deși în timpul ocupației germane studenții evrei au fost excluși, cu ajutorul profesorilor Eddy a reușit să termine mai devreme studiile și să primească diploma de absolvire. Se pare că fu ultima diplomă pe care a primit-o un student evreu. Rezidențiatul în psihanaliză l-a făcut în secret la Amsterdam, acasă la profesorii săi.

La Westerbork se îndrăgostește de Friedel, o tânără infirmieră. Frieda Komornik avea 18 ani. Eddy 27. Împreună, în scurtă vreme, sunt trimiși la Auschwitz. Eddy ajunge în Blocul 9 și face parte din personalul medical. Friedel în Blocul 10, locul din care Josef Mengele își selectează victimele. Care este continuarea poveștii adevărate, nu mai zic. Am uitat: înainte de Auschwitz se căsătoriseră, altfel n-ar fi putut trăi împreună la Westerbork.

Cartea este scrisă la persoana a III-a. Eddy de Wind îl inventează pe Hans van Dam. Acesta este personajul care va trăi toate întâmplările supraviețuirii lui. Oroarea și povara celor trăite în lagăr i-au produs atâta suferință încât nu a găsit forța de a scrie la persoana I. La care se adaugă și nesiguranța asupra propriului destin imediat după sosirea salvatorilor. Înainte de eliberare a început să noteze scheletul mărturiilor. A rămas în lagăr trei luni după eliberare la cererea comandaților sovietici. A lucrat ca medic pentru supraviețuitorii cărora starea de sănătate nu le permitea transportul către țările natale. În această scurtă perioadă și-a scris întreaga mărturie.

Trebuie să spun tuturor ce s-a întâmplat aici. Dacă voi consemna asta acum și toată lumea va ști, nu se va mai întâmpla niciodată. În același timp, îmi doream să trag o linie sub toate aceste experiențe, de parcă m-aș fi putut elibera de tot ce mă bântuia, mutând întâmplările pe hârtie. A fost o iluzie. Am făcut rost de un caiet gros - încă îl mai am - în care la marginea patului din fosta Polenstube am scris zilnic cu litere minuscule povestea fără sfârșit.

Nu cred că trebuie să întăresc cât de valoroase sunt detaliile istorice privind funcționarea lagărului și viața prizonierilor. Deși există multă emoție în informațiile oferite, tonul nu este pătimaș. Accentul nu este pus doar pe durere, ură, răul absolut, ci și pe fărâme de umanitate, generozitate, solidaritate, marele bine.

Iubitul meu drag,
Mă bucur că te odihnești puțin și nu te mai epuizezi la fel. Eu mă descurc câteva zile, dacă nu ne vedem și dacă nu-mi aduci mâncare în plus.
Ieri a fost o zi deosebită. Îi cerusem Blockälteste-i de mult să ies la comandoul de ierburi și, în sfârșit, m-a lăsat să merg. La ora opt dimineață am ieșit cu toate din lagăr. Am mers mult pe jos și ne-am apropiat și de Birkenau, unde le-am zărit pe Lotte Spatel și pe celelalte fete care au plecat luna trecută din Block-ul nostru. La unele se sfârșiseră experimentele, la altele eșuaseră. Mai erau și câteva, precum Lotte și comunistele franțuzoaice, care au refuzat să se supună experimentelor. Și uite așa, acum trei săptămâni, au plecat șaptezeci de femei în transport. E trist să le vezi acum la Birkenau.
Cât s-au schimbat! Sunt complet chele și merg în picioarele goale, trupurile nu le sunt acoperite decât cu o pânză de iută, legată cu o frânghie. Știi, Hans, ele nu mai sunt femei, sunt doar ființe. Ființe fără sex. Fetele noastre arată încă destul de bine, dar cât va mai dura?

Știu că mărturiile despre Holocaust nu sunt puține și că pot părea similare, deoarece toate reflectă același eveniment istoric. Cu toate acestea, fiecare mărturie este unică. Doi oameni n-au trăit identic trauma. Perspectivele sunt personale și detaliile specifice experiențelor individuale. Fiecare poveste aduce în lumină nu doar suferința și ororile trăite, dar și puterea extraordinară a celor care au reușit să supraviețuiască.

Ceea ce mi-o atras atenția în mod deosebit a fost detalierea vieții post-eliberare. Autorul oferă o mulțime de informații despre cum supraviețuitorii au reușit să se întoarcă la viață după experiențele traumatizante din lagăr. Mulți dintre aceștia au fost grav afectați fizic și psihic, suferind de malnutriție, boli și traume emoționale. Deși au reușit să se salveze din ororile lagărului, s-au confruntat cu dificultăți enorme la reintegrarea în societate. Numeroase familii au fost destrămate, mulți și-au pierdut oamenii dragi și au trebuit să înfrunte realitatea devastatoare a pierderii. Pierderi de familii, de bunuri, de tot.

Pe lângă refacerea personală, mulți supraviețuitori au trebuit să se confrunte cu prejudecăți și discriminări post-eliberare. Aceștia au fost adesea întâmpinați cu neîncredere și ostilitate în comunitățile lor de origine. Procesul de recuperare a fost lung și dureros, cu eforturi uriașe de vindecare fizică și mentală.

Logic, ai crede că, după iadul prin care au trecut, viața lor a devenit imediat mai ușoară, că au ajuns direct în rai. Totuși, realitatea a fost mult mai complexă și plină de provocări. Multe victime ale Holocaustului au fost nevoite să își reconstruiască viețile și mințile de la zero.

Despre steluțe

Nu mi-am notat niciunde numărul steluțelor când am ajuns la finalul cărții. Dar nu cred să fi fost nici atunci mai puțin de cinci. Eddy de Wind după război s-a specializat în psihiatrie și psihanaliză. A scris mult despre vina supraviețuitorului și trauma transgenerațională. Întregul volum este scris și prin prisma mecanismelor psihologice și politice ale lagărului.

Cred că astăzi, când și-n România extremismul politic atinge cote înspăimântătoare, o astfel de viață ar merita popularizată. Făr de tăgadă, trăim într-una dintre cele mai bune perioade din istorie: progres tehnologic fără precedent, inovații remarcabile în medicină și știință, globalizarea care ne-a apropiat mai mult ca niciodată. În plus, încă există pace în multe regiuni ale lumii. Iar dezvoltarea sustenabilă și îmbunătățirea calității vieții nu mai sunt doar concepte teoretice.

Și, totuși, atât de fragilă este lumea noastră și atât de ușor se ajunge la rău. Rămânem atât de vulnerabili în fața conflictelor și a instabilității. Lecțiile dureroase ale istoriei ar trebui să protejeze ceea ce s-a construit și să prevină repetarea greșelilor. Eu nu mi-s deloc optimistă.

Abia astăzi m-am gândit să creez o etichetă unică pentru aceste lucrări - Holocaust. Inițial am scris Auschwitz, dar nu toate ororile s-or petrecut acolo. Pe măsură ce voi avea vreme, o voi adăuga restului de cărți pe temă din arhivă. Cel puțin două volume mai sunt în așteptare, ambele lecturi ale anului 2023. Văd cu surprindere că și lista lui 2024 pe subiect este lungă: Spune Da vieții, Eu sunt 70072, Moașa de la Auschwitz, Când înflorește liliacul, O librărie în Berlin, Ce nu am scris în cărțile mele, Fata cu părul roșu, Voluntarul. Pentru că în ultimele luni am citit mai nimic, impresia fu că toate-s din alți ani.

Auschwitz, ultima stație: povestea mea din lagăr: 1943-1945 de Eddy de Wind, traducere din neerlandeză și note de Alexa Stoicescu, editura Humanitas Fiction, 2021, 261 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Cărțile despre care am scris, aproape 400, sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor (vreo 100) din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai povestit despre:

sâmbătă, 14 decembrie 2024

AUSCHWITZ, ULTIMA STAȚIE

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu