Zambetania: CEL CARE MĂ AȘTEAPTĂ

4/12 ➽ Cartea lunii aprilie

Ar trebui să completez și anul, 2024, căci tare multe restanțe o adunat din 2023 proiectul acesta atât de special.

De ce astă carte

Dacă nu mi-am notat (iară!) cum am ajuns la Cel care mă așteaptă, nu-mi amintesc. Pot doar presupune că în biblioteca audio mi-o atras atenția autorul, Parinoush Saniee.

I-am ascultat în noiembrie Tatăl celuilalt copil, a fost chiar a doua carte la care am avut acces datorită abonamentului. N-aș zice c-am devenit atunci fanul scriitoarei iraniene. I-am reținut însă numele și n-o voi ocoli de-mi va mai ieși în cale.

Ca să nu las loc de surprize, Cel care mă așteaptă mi-o plăcut mai mult decât Tatăl celuilalt copil (AICI textul dedicat). Pentru mine, pe ambele le-o salvat finalul.

***** De atât de multe ori direcția în care ne-o cotește viața constă în micile mari alegeri pe care le facem

Aflu cu surprindere, de la Google desigur, că debutul lui Parinoush Saniee este chiar Cel care mă așteaptă. Aș fi pariat că are cel puțin cinci romane publicate. Atât de bine își strunește personajele și regia. Nu mai zic că inițial romanul a fost interzis în Iran, chiar de două ori. Debutul s-a înregistrat în 2003. A, da, e musai: A fost cea mai vândută carte a tuturor timpurilor din Iran. Presupun că încă nu i-o fost depășit recordul.

Timp de 54 de capitole o femeie își povestește viața. Se numește Massoumeh. Începe narațiunea cu vârsta de 13 ani ș-o tot duce vreo cinci decenii. Mai important de atât, mă rog, cam exagerez, este vorba despre Teheranul anilor '80. Nu atât Iranul, cât cultura, religia, istoria țării sunt personaje nu doar secundare în Cel care mă așteaptă.

Cum de-n acea lume Massoumeh își dorește să studieze, visează povești de dragoste romantică și independență, nu știu a spune. Deține ș-un loz câștigător, drept e: tatăl său Agha Jun îi susține planurile cu educația.

Drumul spre școală trece prin fața unei farmacii, acolo se află adesea un student farmacist. Se numește Saeid. Cei doi se îndrăgostesc, asta-nseamnă că după o lungă vreme abia de se privesc și-și vorbesc. Pân la urmă cea mai ușoară cale de comunicare devin scrisorile. Și nici aci nu vă imaginați abundență de contacte. La fix, de mărturiile pe hârtie zic, pentru un scenariu în care frații și părinții fetei o iau razna. Mă rog, în zona noastră de lume. La ei, acolo: onoare, rușine, dezmoștenire, violență, soț impus la paișpe ani, toate-s justificate.

Ceea ce părea o pedeapsă și sfârșitul poveștii de dragoste, de căsătoria forțată ș-un soț cunoscut în ziua nunții spun, se dovedește iară a fi un loz norocos (ce-oi avea azi cu lozurile?!): Hamid soțul, noul posesor al copilei, că doar obiecte par a fi femeile, o sprijină și încurajează pentru îndeplinirea visului ei legat de învățătură și autonomie.

Anii trec, Massoumeh vâslește când pe ape tulburi, când cu vânt în pupă, ca-n toate viețile cu urcușuri și coborâșuri. Are trei copii, deci alte valuri se adaugă când prăpăstioase, când senine. Și de situația n-ar fi dramatică de cele mai multe ori, tot m-o întristat scurgerea cu viteză a lecturii. Pentru că și de trăiești viață lungă și de ea-i scurtuță, pân la capăt tot la doar câteva file esențiale se rezumă.

La un fel de capăt al unui drum reapare Saeid cu ale sale sentimente neîmpuținate de anii mulți duși. Cine, ce alege?

Poate pare că am povestit tot romanul, dar chiar n-am făcut-o. Și de-aș vrea, nu aș avea cuvinte. Toxicitatea unor relații, urâțenia unor credințe, brutalitatea unor oameni față de aproapele, ăla de sânge, nu mai zic de un altul, m-au lăsat perplexă. Și nici nu mai pomenesc câte fac personajele astea cu dumnezeul lor în gură, că mă apucă toți dracii.

Patriarhatul, Istoria, persecuțiile, ideologiile, revoluțiile - fundalul pe care Parinoush Saniee îl alege pentru tabloul său măreț și care, repet, formează un personaj colectiv principal. Sigur, suntem produsul mediului în care ne-am născut. Familia, genele, educația ne sunt context și modelare. Dar cât ne suntem produsul circumstanțelor și cât al deciziilor noastre?

Este un roman greu, crud. Există și multă iubire, prietenie, emoție blândă. Sunt multe imagini și întâmplări mărunte de-o frumusețe ce chiar poate tăia respirația în sensul cel mai drept al expresiei.

Pentru mine, care azi mi-am stat în pat toată ziua, chiuveta e plină de vase și frigiderul gol, războaiele de le are de biruit Massoumeh m-or doborât. M-or secat de orice energie. N-am făcut decât să ascult fiecare nou capitol cu speranța că poate acum se va lumina puțin și strada ei.

Nu-s multe scriiturile care dor până-n plăsele. Și ce bine că nu sunt. Cel care mă așteaptă este însă pe lista scurtă a poveștilor care rămân în tine și când peste carte se va fi așternut de multă vreme praful.

Povara singurătății era tot mai grea pe umerii mei de-acum fragili și pașii mei tot mai vlăguiți și lenți. M-am înfășurat în șalul meu negru, am privit cerul întunecat și trist și m-am gândit: Ce iarnă grea mă așteaptă...

Despre steluțe

Mi-o plăcut scriitura. Este despre o lume pe care nu o cunosc și-i o bucurie să o aflu. Și când zic bucurie nu mă raportez la o zonă a lumii în care femeile sunt posedate ca orice alt obiect și bărbații sunt dumnezoi, ci la aflarea pe îndelete a unui univers complet străin mie.

I-aș fi acordat 5 steluțe și premiul de Cartea lunii, de-ar fi avut oricare alt final? Foarte posibil să nu. Ar fi generat tot emoții puternice, lumea către care a deschis ușile ar fi fost tot fascinantă, dar un final clasic (ușor previzibil) pentru povestea de dragoste m-ar fi dezamăgit cumplit. Știu că majoritatea cititorilor a fost întoarsă pe dos de sfârșitul pregătit de Saniee pentru Massoumeh. Eu mi-s dintre fericiții, puțini, pe care finalul i-o sedus.

Am o prietenă care-n aste clipe alege diferit de personajul lui Saniee. Zâmbesc pentru că și soțul ei a murit și ea are 50 de ani. Zâmbetul nu era pentru moartea omului și semiveacul femeii, ci pentru asemănările cu Massoumeh. O admir enorm. Cred că-i nevoie de mult curaj să decizi pentru tine. Nu pentru familie, nu pentru prunci. Ba chiar contra voinței lor. Eu aș putea? Știu doar că nu este ușor, alte presupuneri nu poci face de pe margine azi.

Din fericire, cu toate păcatele țării ăsteia în care am aterizat prin mama, avem libertate absolută asupra intimităților. Poate că ne va afla nu doar vecina de la cinci și mătușa din celălalt capăt al lumii isprava, dar nu ne va schingiui nimeni și decapita în piața publică pentru asumare.

Mi-or venit în minte oamenii dragi care or mers pe răspunsul lui Saniee. Mi-i atâta furie și tristețe viața lor. E atât de nedrept să trăim ca și când avem garantate mia de ani și cinșpe vieți.

50 de ani trec într-o clipită. De ești norocos, e jumătatea drumului și-i timp berechet pentru recuperări. De ai 24 de ani și mori la 25, ești foarte bătrân. De ai 75 și te sfârșești la 100, ai încă vreme. Cum nu știi ce pai ți-o fost rezervat, alege ca și când... Asta-i lecția ce mi-o rămas acum din Cel care mă așteaptă, la două luni după ce cartea s-o gătat.

Cel care mă așteaptă de Parinoush Saniee, narator Ștefana Samfira, durata 14h21m.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Peste 380 de cărți despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor (vreo 90) din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai scris despre:

miercuri, 5 iunie 2024

CEL CARE MĂ AȘTEAPTĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu