Zambetania: FRANTUMAGLIA

16/31 ➤ Provocarea lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile.

De ce astă carte

Nu-s mare fan Elena Ferrante. I-am citit trei cărți. Una mi-o plăcut foarte mult, făr de a ajunge la cinci steluțe însă. Când îmi amintesc, întreb librăria ce-mi mai recomandă de pe raftul ei. Dar nu tânjesc să adun tot ce a scris, cum este cazul scriitorilor de-i ador. Îmi dau seama acum că acesta este un mare avantaj. Nu încep fiecare nouă lectură cu așteptări infinite, deci nici nu mă pot dezamăgi cărțile ei. Pur și simplu le citesc făr de miză.

Când, printre multele titluri necitite, o apărut unul neobișnuit, l-am ales. Când am aflat că nu-i roman, nici nu l-am mai mutat într-un teanc al cărților veșnic în așteptarea lecturii, ci imediat l-am citit.

1. În 2011 am scris despre Zilele regăsirii mele AICI.

Mi-a plăcut mult cartea aceasta, în care am căutat zâmbete și am cules multe crampe la stomac de încrâncenată ce-o fost pe de-a lungu'. Mi-a plăcut oglinda în care am privit fără rostul unor vorbe și fapte grele, zădărnicia unor "de ce-uri", urâțenia unui “eu nu meritam asta!” și bucuria deșteptării într-o privire dintr-un alt unghi, acela al gândului bun!

2. Iubire amară este ACEASTA, text din 2020. Mă amuz recitind despre certitudinea că m-am întâlnit pentru prima dată cu scriitura Elenei Ferrante în acest volum. Este într-adevăr cartea sa de debut. A fost publicată în 1992.

Deși n-am lăsat cartea din mână pe drumul prima pagină - ultima, nu fu o poveste care să mă țină cu sufletul la gură or să-mi chircească sufletul, criteriile mele pentru 5 steluțe. De-aș fi mai obiectivă, fu o lectură de 3 steluțe pline. Faptul c-am gătat cele 170 de pagini într-o seară plus o dimineață o mai suplimentat calificativul. Este un roman de debut (o fost și ecranizat) ceea ce iară-mi motivează generozitatea stelară. Și mi-o plăcut titlul. Mult. Amar.

3. 2021, Zilele abandonului, AICI. După fix 10 ani am citit altfel Zilele regăsirii mele. Este vorba despre aceeași carte, pe care edituri diferite au botezat-o diferit (oarecum). Este cel de al doilea roman publicat de Elena Ferrante, în 2002.

Am cam ghicit finalul și poate că și din ăst motiv fu o carte ușor dezamăgitoare. Are meritul de a fi oglindă pentru multe dintre situațiile în care ne simțim sfârșite și-n care singurele soluții la-ndemână-s furia și răul către noi și spre toți ceilalți. E așa ca un manual al drumului doliului de după abandon. Poți face asta și astalaltă și ailaltă. Doar tu alegi. Finalul e unul singur, indiferent de calea prin care te îndrepți către el. Și ce fericire că-ntotdeauna finalu-i ăsta!

4. Prietena mea genială, lectură din 2021, AICI. Este primul titlu din Tetralogia Napolitana. Fu publicat în 2011.

Ce m-o țintuit de carte fu lumea pe care-o zugrăvește Ferrante prin vocea lui Greco. Cartierul plin de abuzuri, sărăcie și violență. Făr de a simți la tot pasul că mi-s băgate-n ochi cu forța și fără ca a lor cruzime s-o simt exagerare a condeiului. Așa erau vremurile, așa ne sunt pozate. Unde-s săraci musai îs și bogați manipulatori și puternici.

**** Viața și scrisul, mai mult scrisul

Am cumpărat Frantumaglia de Black Friday în 2023, cu o reducere de 35%. În decembrie am apucat să citesc din ea 125 de pagini. Mi-am notat pe fișa de lectură că fusese finala unui concurs pe televizor și că după aceea, la ora 1.00, am început curioasă volumul. Iară-n ianuarie 2024, am citit restul. Acum regret că, după Frantumaglia și accesul căpătat prin ea la bucătăria internă a Elenei Ferrante, n-am mai ajuns la o nouă carte timp de un an întreg.

Culegerea adună între paginile sale interviuri, eseuri, scrisori întinse pe o perioadă de 25 de ani. Oferă o privire intimă în procesul creativ al autoarei, dezvăluind gândurile și reflecțiile ei asupra scrisului, identității și a temelor recurente din lucrările sale (maternitatea, copilăria, orașele în care a locuit, relația cu psihanaliza, feminismul). Nu crez să existe cale mai potrivită de a pătrunde în lumea interioară a Elenei Ferrante și de a-i înțelege mai bine motivele și procesele care stau la baza scrierilor.

Avem acces, dară, la o colecție de scrisori (2011-2016) către editori și cititori. Ferrante ne împărtășește corespondența ei cu editorii și răspunde la întrebările cititorilor despre opera și viața sa. Se adaugă eseurile, în care scriitoarea explorează diverse subiecte legate de literatură, feminitate și societate. Cartea include și interviuri în care autoarea discută despre inspirațiile ei literare, motivațiile și provocările din carieră.

Nu știu dacă am țintit vreun obiectiv. Mă interesează povești care s-au dovedit dificil de povestit pentru mine. Criteriul dintotdeauna e acesta: cu cât o poveste îmi creează mai mult disconfort, cu atât mă încăpățânez s-o narez.

Nu în ultimul rând, Elena Ferrante își împărtășește gândurile și sentimentele cu privire la anonimatul ei și impactul pe care l-a avut asupra receptării lucrărilor sale. Credința sa fiind că anonimitatea îi oferă protecție împotriva stereotipurilor legate de genul scriitorului și îi permite să fie judecată exclusiv pe baza operelor sale...publică e opera: în ea e tot ce aveam de spus. Astăzi cui îi pasă cu adevărat de persoana care a scris-o? Importantă e munca realizată.

Însemnările sunt inventariate în intervalul 1991-2003, iar fragmentele 2003-2007.

...a scrie știind că nu trebuie să apar public îmi oferă un spațiu de libertate creativă absolută. E un colțișor al meu pe care intenționez să-l apăr, acum că am experiența lui. Dacă n-aș fi o persoană privată, m-aș simți, brusc, sărăcită.

Titlul cărții, Frantumaglia, provine de la o expresie folosită de mama autoarei, care înseamnă "un amestec de fragmente" - Sunt părți și părticele despre care e greu să spui ce proveniență au și în minte fac gălăgie, uneori provoacă chiar indispoziție sufletească. Ferrante o folosește pentru a descrie starea de neliniște și confuzie care există în mintea ei uneori.

Mama mi-a lăsat un cuvânt din dialectul ei pe care-l folosea ca să spună cum se simțea când era târâtă dintr-o parte în alta de senzații contradictorii care o sfâșiau. Numele pe care-l dădea stării ei interioare era frantumaglia. Frantumaglia (ea rostea frantummaglia) o deprima. Uneori îi dădea amețeli, îi lăsa un gust metalic în gură. Era cuvântul pentru o indispoziție sufletească imposibil de definit altfel, se referea la o mulțime de lucruri eterogene din minte, o apă murdară plină cu reziduuri a creierului.

Frantumaglia înseamnă să percepi cu foarte dureroasă neliniște din ce mulțime de elemente eterogene, trăind, se înalță vocea noastră și în care mulțime de elemente eterogene e menită să se piardă. (...) mi-o reprezint mai ales ca pe un zumzăit în crescendo și un vârtej de materie vie și materie moartă în descompunere: un roi de albine care se apropie peste vârfurile nemișcate ale copacilor; morișca neașteptată pe pe o apă curgătoare lină.

Este o lucrare extrem de interesantă și pentru un nefan. Să pătrunzi în cele mai mici cotloane ale procesului creației, să afli cum sunt privite personajele de către autorul lor, câte a vrut a spune și cât de puține or ajuns la tine cititor, câtă trudă presupune o pagină pe care în trei secunde de citit pe diagonală o cataloghezi lejer drept nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mare uimire-mi fu accesul liber și total la actul creației, la viața de scriitor, la provocările și satisfacțiile publicării. Mai puțin m-o-nteresat abordarea temelor sociale și politice, dar asta doar pentru c-am pornit chitită pe explorarea lumii ei interioare.

Despre steluțe

În mare, cunoșteam povestea anonimatului Elenei Ferrante. Nu fui interesată de se ascundea un bărbat sub semnătura aceasta. Ea a dezvăluit că este femeie înainte de Frantumaglia. Eu n-am pariat niciodată că-i posibil a fi scriitură de bărbat. Era firesc sexul pentru stilul de a descrie atât de organic și autentic psihologia femeilor. Oricât de spectaculoase ar fi viețile celor de scriu, mi-s foarte puțin curioasă despre intimități. Mă interesează doar cartea. De-i posibil să-l aflu, mă atrage mult contextul: când a fost scrisă, cum, ce-o vrut a zice, fu greu or repede. Parte care-n unele volume este botezată Jurnal de scriitură.

Din acest punct de vedere, al cadrului lărgit, al laboratorului artistic propriu fiecărei scrieri în parte, Frantumaglia fu o bucurie. Dar atât s-or repetat întrebări, deci și răspunsuri, de-mi fu ciudă că s-o ajuns la 400 de pagini și cu copy/paste. Și mai fu un aspect, pentru mine negativ. Frecvent tema atinsă a fost anonimatul. În moduri diferite, învârtitul în cerc, când răspunsurile ei sunt atât de logice și clare, făr de conspirații, strategii și alte bazaconii.

Și pentru că nu l-am mai pomenit pe AI de câteva zile, am decis să-l introduc în ultima scenă. L-am întrebat ce-o priceput din ce-am scris despre Frantumaglia, iar răspunsul său este o concluzie corectă (ce surpriză!). Patru steluțe, dară, pentru că: În esență, aprecierea ta inițială pentru conținutul unic și detaliile cărții a fost umbrită de frustrarea cauzată de repetitivitatea întrebărilor și răspunsurilor din carte.

Asta nu-nseamnă că din tot ce-am citit până acum, Frantumaglia nu este preferata mea. Mă bate gândul să recitesc volumele prin ochelarii Elenei Ferrante, dăruiți nouă prin Frantumaglia, dar parcă văz că tot n-aș pricepe tot ce-i de priceput.

De aceea îi ascult întotdeauna cu multă curiozitate pe oamenii care vorbesc despre cărți pe care le iubesc. Simt că discută, tocmai, despre niște cărți ale nimănui. Între cartea care pleacă la tipar și cartea pe care cititorii o cumpără este mereu o a treia carte, o carte unde alături de frazele scrise sunt cele pe care ne-am imaginat că le scriem, alături de fraze pe care cititorii le citesc sunt frazele pe care și-au imaginat că le citesc. Această a treia carte, insesizabilă, schimbătoare, este totuși o carte reală. N-am scris-o cu adevărat eu, nu au citit-o cu adevărat cititorii mei, dar ea există. E cartea care se naște în relația dintre viață, scriere și lectură.

Frantumaglia: viața și scrisul meu de Elena Ferrante, traducere din italiană de Cerasela Barbone, Pandora Publishing, 2019, 383 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Cărțile despre care am scris, peste 400, sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor (vreo 100) din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai povestit despre:

luni, 16 decembrie 2024

FRANTUMAGLIA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu