Zambetania: ZILELE ABANDONULUI

➽ (7/12) Proiect special 2021 Cartea lunii.

Încerc să sucesc criteriile pentru selecția cărților ce vor ajunge-n Top 10. Cu 5 steluțe, de erau citite la-nceputul anului, n-aveau nicio șansă în clasamentul întocmit în fiecare decembrie pentru lecturile anului. Oricât de grozavă ar fi o scriitură, peste emoția ei se vor așterne alte și alte povești. Poate voi ajunge la o nominalizare mai puțin subiectivă astfel. Tărăboiul se mută acuș pe cărțile de 5 steluțe ale unei singure luni. De ce să fie simplu, când poate fi atât de complicat?

De ce astă carte

Pentru că Elena Ferrante.

Multă vreme, ani, am avut pe lista de dorințe Elena Ferrante datorită recomandărilor cititorilor în preferințele cărora mă regăsesc întru totul. Prima întâlnire, ACI memorată, nu fu cu dragoste la întâia citire, dar nici cu mari dezamăgiri.

Azi despre a doua, nici ea răvășitoare.

Povestea mi-o amintit de-o altă scriitură cu aceeași temă. Când verific acuș pe Zambetania, iaca răspuns! Este exact un roman citit cu 10 ani în urmă. Titlul de atunci din colecția Cotidianul fu Zilele regăsirii mele. Am scris despre el AICI. Și-i prea puțin despre zilele regăsirii, aș paria pe cele ale părăsirii. Și io care habar n-aveam cât am iubit-o pe Ferrante înainte de prima dată...

*** Despre zilele abandonatei

De la primele rânduri, cele-n care aflăm că o nevastă este abandonată după 15 ani de relație, m-am gândit la Femeia sfâșiată, despre care am povestit ACI. Am zâmbit când Olga, personajul principal, o pomenit exact scriitura aceasta a Simonei de Beauvoir. Știu că nu așa se-ncepe, dar de-și aștepta rândul uitam.

Olga trăiește la Torino. Are 38 de ani, este prea puțin scriitoare și prea mult casnică. Împreună cu Mario are doi prunci. Omu' o anunță tam-nisam că i s-o gătat iubirea. De fapt îi mărturisește că s-o-ndrăgostit de o altă femeie. Timp de 200 de pagini femeia părăsită își notează temeinic trăirile pe două planuri. Scrisorile destinate bărbatului nu mai ajung la noi, dar analiza făr de cenzură a clipelor ne este disponibilă prin Zilele abandonului.

Mă așteptam ca-n procesul descompunerii șocului în microni să apară mama, bunica. Ca toată relația să fie analizată și explicată pe baza traumelor transgeneraționale. Cu excepția unei povești din copilărie, a unei femei care se sinucide în urma unui abandon identic, nu par să o bântuie altfel de fantome. Ea-l foarte iubește, el mai deloc. După ce gată cu disecarea fiecărui gând în parte, e posibil ca inventarul iubirii să se sucească olecuță și pe talerul doamnei.

Știu că femeile pot fi crude la despărțire, eu însămi mi-am depășit limitele de vrăjitoare la unele dintre evenimente, dar ceva de la Olga o ajuns la mine atât de exagerat încât n-am mai crezut nimic. Parcă la tot pasul mi-ar fi atras atenția de-i văz mucii până-n bărbie, rădăcinile însângerate ale firelor de păr smulse din cap de durere și limbajul vulgar prin care se depresurizează. Fu cam mult. Dar nici răbdare nu mai am cu astfel de eroine. Este un moment interesant în roman. La douăzeci de ani studentei Olga i se ceruse să comenteze un astfel personaj dramatic dintr-un volum celebru. Verdictul ei: o proastă! Pe mine la treizeci de ani m-o marcat un astfel de personaj sfârtecat. La patruzeci mi-i indiferent, nici prost, nici deștept, o trecut aproape făr de urme. Tristuț.

Începusem prin a vota pentru Zilele abandonului și nu ale regăsirii. Mă uimește încă la astfel de cazuri delăsarea personală. Bărbatul pleacă și-n urma lui femeii îi este aproape imposibilă supraviețuirea. Adică de nu mai are un om pentru care să gătească, spele, curețe, nu mai are pentru ce trăi. Adică eu femeie m-am sacrificat pentru tine de bună voie și nesilită de nimeni, tu bărbat ești obligat să-ți sacrifici fericirea ca să fim chit. Cam ăsta-i abuzul despre care vorbește pe îndelete cartea Elenei Ferrante. Nu-i deloc o temă confortabilă și poate că și asta justifică dintre multele reacții negative ce vizează cartea. Eu știu că nu m-o mai nimerit pe mine acum, dar scriitura merite are, tot are.

Înșiram în sinea mea tot ce îmi datora. Îl ajutasem să-și pregătească examenele la facultate, îl însoțisem când nu-și găsea curajul să se prezinte, îl încurajasem pe străzile din Fuorigrotta, cu inima care-i spărgea pieptul, îi simțeam bătăile, rumoarea studenților din oraș și din provincie, paloarea care-i devora chipul când îl împingeam pe culoarele universității. Stătusem trează nopți la rând ca să-l ajut să își repete materiile grele pe care le studia. Îmi pusesem deoparte aspirațiile ca să-l sprijin pe el. Mă risipisem în minutele lui, în orele lui, ca să se poată concentra. Avusesem eu grijă de casă, eu de mâncare, eu de copii, eu de toată supraviețuirea cotidiană sâcâitoare, în timp ce el urca, cu încăpățânare, povârnișul originii noastre fără privilegii. Și acum, acum mă părăsea luând cu el tot acel timp, toate energiile acelea, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem, dintr-o dată, ca să se bucure de roadele lor cu alta, o străină care nu mișcase niciun deget să-l zămislească și să-l crească și să-l facă să devină ceea ce devenise.

Pentru Olga până departe pe drumul durerii nu prea contează pruncii și m-o surprins ăst punct. Adică accentele nu-s pe odrasle centrul lumii și luminii, ci doar instrumente de șantaj și de rănit părinții între ei. Fix ceea ce se cam petrece între doi oameni ș-o despărțire. Există un tipar pe care Elena Ferrante așază microscopul: doliul psihologic și deriva de după abandon, negarea inițială, furia, tristețea, șantajul, violența, mila, răzbunarea sexuală. Îs toate aci în manual și-i crudă imaginea lor laolaltă.

Bine că n-o mai apărut sub lupă și situația financiară a femeii casnice părăsite. Asta o rezolvat-o simplu Ferrante, cum mă cam îndoiesc c-o face viața. Abandonatorul plătește lunar o sumă care asigură trai făr de aste griji abandonaților.

Am cam ghicit finalul și poate că și din ăst motiv fu o carte ușor dezamăgitoare. Are meritul de a fi oglindă pentru multe dintre situațiile în care ne simțim sfârșite și-n care singurele soluții la-ndemână-s furia și răul către noi și spre toți ceilalți. E așa ca un manual al drumului doliului de după abandon. Poți face asta și astalalta și ailalta. Doar tu alegi. Finalul e unul singur, indiferent de calea prin care te îndrepți către el. Și ce fericire că-ntotdeauna finalu-i ăsta!

Eu am trecut aproape ușor peste limbajul vulgar (deși m-o cam speriat brutalitatea unora dintre proiecții). De regulă cuvintele pornografice nu mă sparie, dar azi m-o cam iritat pân am priceput că și limbajul e unul dintre personajele șocante. Cum nu fu singurul și nici cel mai cel...

Despre steluțe

Se sfârșea august și n-aveam terminată nicio carte. M-am trezit în ultima duminică dimineață de la cinci ca să-ncerc recuperări. Mi-am ales din teancul necititelor Zilele abandonului anticipând că oricât de mic ar fi numărul steluțelor de la final, tot va fi un volum neabandonat înainte de ultima pagină. Și așa fu.

Trei steluțe pentru că deși am terminat cartea dintr-o bucată, în câteva ore, nu m-or prea emoționat patimile Olgăi. Două momente foarte emoționante au fost centrate pe durerea lui Otto, cățelul familiei. Ș-un al treilea l-o privit pe vecinul muzician căruia i-am anticipat de la primele pagini rolul final. Dar între astea trei m-am cam plictisit. Pe ici, pe colo nici toate cuvintele nu le-am putut trece, erau prea multe la prea puțină acțiune. Nu neg că-i o carte excelent scrisă pe tema aleasă. Pentru a zugrăvi cât mai limpede psihoza și trăirile halucinante era nevoie taman de sufocarea cititorului sub asaltul cuvintelor. Și nici pe Olga n-o pozat-o-n prințesă, ceea ce iară mi-o ținut-o cu răceală la distanță mare. Nu fu un personaj detestabil, cum văz c-o ajuns pân la unii dintre cititori, doar nu m-am putut conecta la durerea sa. Ceea ce mă cam surprinde. Era un personaj integral bocibil.

Foarte interesant de comparat cele două trăiri ale mele la diferență de un deceniu pe același roman. Nu doar că prima lectură fu de cinci steluțe și mi-am reamintit-o-n esență după atâta amar de vreme. Realitatea-mi era atât de zdruncinată încât să pătimesc din cărți iubiri ratate îmi era la-ndemână. Poate că m-au nivelat următoarele povești pe aceeași temă, Britt-Marie, Renovări or Oameni mari doar anu ăsta, sau poate m-am dumirit bătrânește cu viața că toate trec și nici iubirile astea absolute nu-s mare scofală. Și posibil ca principala credință câștigată, nu chiar facil, în aceștia 10 ani duși să mă fi răsucit de partea ailalta: ești victimă doar în măsura-n care accepți rolul acesta principal. Despre cea mai revelatoare dintre lecturile pe subiect ale anului încă n-am scris, este vorba despre cartea lunii iulie și relația Marina Abramovic - Ulay, că tot pomeneam despre reflectoare puse doar anul ăsta pe abandonuri.

Lectura anterioară a Iubirii amare aș poziționa-o la același nivel cu cea de astăzi, chiar dacă atunci o adunat 4 steluțe. Am mai început un Ferrante în aceeași zi, dar nu l-am mai gătat în august.

Asta fu povestea pentru Zilele abandonului și drumul ei scurt pân la cartea lunii august.

Zilele abandonului - Elena Ferrante, editura Pandora, 2018, 205 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

_________________________

În 2021 am mai citit și scris despre:

miercuri, 1 septembrie 2021

ZILELE ABANDONULUI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu