JURNAL DE NEȘOFER #7

 

Cea din urmă filă a Jurnalului s-o oprit în preziua examenului auto - proba practică, adică pe 7 iulie. N-am cuprins atunci în ea ultima săptămână parcă, cea cu 10 ore achitate suplimentar la școală. Am adunat astfel în total 48 ore de conducere, adică în curând pe ecrane am achitat de două ori Școala de șoferi. 

Enumăr ce-mi mai amintesc, foarte puține din câte fură pe lângă examen:

• Am continuat în toate zilele să merg oarecum bine primele 30 de minute, apoi restul de pân la două ore am fost dezastru. Asta de conduceam dimineața, seara am fost făr de gram de atenție oricât m-am străduit. 

• La un moment dat, o singură dată, am condus aproape făr de greșeală, i-am și zis instructorului: Doamne ferește să conduc astfel din întâmplare la examen și să-mi dea ăia permisul din greșeală. Căci, da, am fost conștientă de la un capăt la altul că mi-s varză.

• Cu vreo săptămână înainte m-am prins și eu că la examen nu voi avea instructorul lângă mine să mă salveze la tot pasul și de acolo mi s-o rupt filmul. Așa că-n cele 10 ore în afara normei am condus doar prost și foarte prost. 

• Pe aceeași linie la ultima ședință am bocit continuu. Nu mă gândeam la nimic, doar constatam că nu-mi iese. Am desăvârșit ultima lecție trecând pe roșu de mi-am speriat și profesorul. Mai erau 10 secunde, era drumul spre casă, ș-am accelerat pentru că-n capul meu roșu la semafor e culoarea de liberă trecere când am patru roți.

• Atunci am știut limpede că e imaginea a ceea ce se va întâmpla la proba oficială,  a doua zi de dimineață. 

• Pentru încurajare am găsit în mașină o fișă de examen unde se picase în primele 2 minute și nu pricepeam care fură cauzele. M-o lămurit atotștiutorul că învățăcelul n-o reușit să pornească la examen mașina. Mi s-o părut o performanță atât de mare încât aproape că mi-am dorit s-o bifez și eu.

Ș-o venit ziua examenului și ora 8 de dimineață. Eram vreo 30 de năpăstuiți., cei mai mulți copiluți. De la școala mea mai fu un singur băiat, care picase primul examen pentru că se certase cu polițistul. Stabiliserăm că el va da primul și va lua, vezi Doamne, încurajare maximă pentru mine. Mi-o tremurat chiloții vreo două ceasuri, pân au venit examinatorii, de nici n-am putut ține bidonașul cu Sprite. Timp în care tocilara o făcut ce știe ea cel mai bine. Îmi scosesem de pe video pe un cartonaș  ce pași tre să fac teoretic pentru parcări și mers cu spatele așa că repetam întruna: virez maxim, stop, marșarier, pizda mă-sii. 

• Când o apărut domnul și doamna cu picatu eram aproape relaxată. I-am mărturisit instructorului c-aș vrea să fiu pe lista domniței că pare mai blândă. Răspunsul lui fu: e cea despre care v-am povestit că aruncă de alde o sută de puncte. O, da, vreau și eu. E visul meu! Îmi dorisem mult în timpul școlii să am șansa să conduc mai mult decât cele 21 de puncte care înseamnă examen picat. 

• Am fost martor înainte de traseul meu de două ori. Mi-o foarte plăcut. Întâia dată într-o mașină ce-o urmărea pe cea de Examen. Pentru că tipa era singura de la școala ei,   așa s-o nimerit urmărirea s-o facem cu instructorul ei. Dădea a treia oară traseul. M-o impresionat pân la lacrimi. Instructorul spunea stop din mașina noastră. Fata oprea în aceeași fracțiune de secundă mașina din față. El ziceam maxim dreapta aici, ea executa ordinul acolo. Aproape-i bănuiam de legături telefonice. Ceea ce nouă (eu - instructorul ei - instructorul meu) ni s-o părut o conducere impecabilă s-o dovedit acumularea a 50 de puncte și picarea examenului.

• Apoi o condus băiatul meu cu mine pe scaunul din spatele lui și m-am relaxat deplin în privința permisului său. A condus făr de greșeală. Nici nu-mi amintesc de pe hârtie a avut vreo penalizare. 

• Ș-o venit rândul meu. De la relaxare deplină am trecut în secunda doi la habar n-am cum mă cheamă. Profesorul de legislație mă atenționase să memorez numărul mașinii și numele instructorului. Pe cel din urmă n-am reușit, dar la mașină fu simplu. Așa că atunci când polițista m-o-ntrebat la-nceputul examenului numărul mașinii,  i-am răspuns: cinșpe Timiș Uite Vine... și nu mi-am mai amintit cine vine. Era Lumina, da-n capul meu se făcu beznă. UVL, futu-i!

• Ordonase schimbul de șoferi pe o linie continuă, pe un drum central cu două benzi și pân m-am urnit din loc fricile-mi urcaseră pân la cer. În față aveam un semafor, ea nu mă anunța direcția, panică - panică! 

• Eu și cu schimbatul vitezelor suntem perfect paralele drept care în primii 100 de metri am și auzit: Sunteți prea agresivă cu mașina, vă rog,  să corectați! Atunci am zâmbit în capul meu pentru că erau aproape vorbele instructorului: Sunteți prea agresivă, n-o să le placă. Serios, așa sensibili sunt?!

• Din momentul în care m-am concentrat pe ce dracu tre să fac să nu se mai audă și simtă accelerație - frână, am pierdut tot. M-am dus de două ori pe contrasens și de două ori am ignorat pietonii. I-ați văzut? Nu , nu i-am văzut, am și uitat că mai sunt și de ăștia pe aici.

• La parcarea cu spatele, l-am auzit pe instructor: De ce sunteți la juma de metru de bordură? Așa c-am mai dat puțin cu spatele, suficient cât polițista să-mi urle: N-ați văzut că v-ați urcat pe tomberoane?! Nu, chiar n-am văzut!   

• După 20 de minute, aveam dreptul la 24, m-o luat bocetul și i-am zis că renunț. Pe hârtie aveam doar 99 de puncte. S-o dus direct la instructor: Fata asta e un dezastru în trafic! La școală cum a fost?! Nu întotdeauna un dezastru îi răspunde profesorul meu,  care cu juma de ceas în urmă ar fi pariat 80% pe șansele mele de reușită.   

Deși nu plecasem cu multe speranțe, am fost extrem de dezamăgită de cât de praf am fost. Aproape ca-n urmă cu patru luni și 50 de ore. M-o șocat aglomerația, parcă nu fusesem în viața mea decât pe drumuri libere.  Am bocit 3 zile după. Nici când am picat admiterea la facultate nu-mi fu durerea atât de mare. Din păcate, n-am găsit cadrul unde să-mi pot consuma eșecul. Toată lumea-i blocată pe va fi bine data viitoare, deși trăim doar  în prezent. Îmi amintesc când am ajuns acasă cum o venit Trei în pat să-mi lingă lacrimile. Mi s-o părut atât de frumos gestul pisoiului pân atunci sălbatic încât am bocit continuu până seara și-n următoarele două zile de la capăt. Vreo lună n-am putut să-mi scot din minte eșecul. Apoi am uitat tot c-așa mă vindec eu. 

Am început să merg pe jos la traseele pe care aș avea nevoie de   mașină. Apoi, când spatele s-o-mpotrivit, am pornit cu bicicleta. Așa că l-am anunțat pe B. că am soluția ideală pentru al doilea examen: îmi cumpăr din banii strânși pentru Cupăraș o bicicletă electrică. El o avut o idee și mai grozavă: mai plătim o școală după ce o gați pe asta. Așa să-i rămâie numele!

Zilele aceste am condus prima dată după 3 luni de pauză. Prima dată n-am mai știut care-s pedalele și ce picioare le corespund. A doua oară n-am mai știut absolut nimic. Mă uitam la volan și habar n-aveam cum se face pornirea. Atunci o găsit B. rezolvarea despre care abia ce-am scris.

- Pe 3 noiembrie sunt programate următoarele 100 de puncte. I-am scris instructorului când am aflat data fatidică. Nu i s-o părut amuzant, dar eu zâmbesc și acum. El e dintre cei cu puterea gândului, neuroștiință, draci, laci. Să fie, bre!

_____________________________________________

În arhiva Dacă și eu pot, apăi nu există nu se poate filele sunt:

1.

2.

3.

4.

5.

6.