Toţi oamenii sunt muritori - Simone de Beauvoir

-         Şi tu crezi asta cu nemurirea, Mario?!

-         E o poveste, T., n-o trec prin filtrul putinţei, motivez  doar de ce-i fascinantă…

Prima mea întâlnire cu textele semnate Simone de Beauvoir fu răvăşitoare.  Povesteam aci,  la Femeia sfâşiată,  cât m-au bântuit dramele eroinelor sale. Cred că s-o scurs deja două luni de la acea lectură, încă mă gândesc adesea la ea.

Întâmplarea o făcut ca atunci când am dus cartea deja citită la mama, în scopul de a elibera spaţiu pentru volume noi, să mă intersectez şi cu o a doua.  Şi tot un fel de întâmplare o creat condiţii identice şi ăstei lecturi, cu T. pe baltă din zori. Sunt cărţi din care nu-mi amintesc să fi citit vrodată un rând, ş- am citit toate rândurile, dar îmi reamintesc limpede cadrul în care m-am intersectat cu respectiva carte or omul din viaţa mea de atunci or doar momentul. Manuscrisul lui Cortazar l-am sfârşit când deja renunţasem la casa cea veche şi omul ei, în urmă cu patru ani,  Convorbirile lui Octavian Paler cu Daniel Cristea-Enache într-o vară,  din urmă cu doişpe ani,  cu apă sărată şi doamna B, Timpul mort al lui Cristian Tudor Popescu în 2000,  la sala de lectură a  bibliotecii V.A. Urechea… de mă strădui îmi pot aminti vreun titlu ce-l citeam pe navetă,  simultan cu Academia Caţavencu or Adevărul literar şi artistic  în urmă cu douăzeci de ani sau pe prispa de lut  cu Povestirile duhovniceşti or Sandra Brown prin  ’93, ’94. ..

Cam toate volumele colecţiei de literatură ale Cotidianului au greşeli de tehnoredactare, dar acesta bate toate recordurile, cele mai multe dintre ele mi-au scurtcircuitat lectura oricât m-am străduit să le privesc amuzată -  Regineo privea/ italia/ tisei/ încruntatului mele/ detunătură ele muschete/ dar’ de la/ odăiţa clin fundul prăvăliei/ pentru ca. În lipsa / nu-mi mai.răspundea/ pânăcând/ se vor producă incidente/ Viitorul aceia, care pentru ei….

-         T., ai văzut vrodată flori de bumbac?

-         Nu, Mario!

-         În povestea asta  norii sunt de bumbac, fix aşa-s florile bumbacului, rotofeie vătuite…

Şi T. privea norii din apă şi eu îi aprobam că momentele acelea sunt de nota douăzeci. Lacul era perfect neted, cerurile îşi oglindeau rotofeiele vătuite toate, zâmbeam gândului că nu-i făr de noimă porunca  „ precum în cer aşa şi pe pământ”. Imaginea pufoşilor albi,  regăsită identic în limpezimea curgătoare,  e amuş parte din  colecţia mea  preţioasă pentru trecut Dincolo.

-         Şi, zi, Mario, ai vrea tu d’asta?!

-         Nemurire ?!  Ce să fac io cu ea, T., s-o risipesc?!   Şi-ntr-un catralion de ani tot colecţie de oameni şi imagini şi cuvinte mi-aş alege misiunea …

Povestea e simplă: se dau două personaje, o ea şi un el.

Ea, pe numele de botez Regine, o tânără actriţă, 28 de ani,  extrem de ambiţioasă,  egoistă, răutăcioasă, invidioasă, exigentă, josnică, perfidă,  io una aş fi strâns-o de gât de vro câteva ori....

… Coborî treptele care o duceau spre foaier. Oamenii o aşteptau cu flori. Dintr-o dată se trezi pe pământ. Când stăteau în umbră, nevăzuţi, anonimi, nu ştiai cine sunt. Te puteai crede în faţa unei adunări de zei. Dar, cum îi vedeai unul lângă altul, te pomeneai în faţa unor bieţi oameni fără însemnătate…  pag. 7

… Când oamenii trăiesc, când oamenii iubesc şi sunt fericiţi în jurul meu, mi se pare că mă asasinează.. pag.10

… Îi voi sili să mă admire atât de pasionat, încât fiecare dintre gesturile mele va deveni pentru ei sacru. Într-o bună zi voi simţi aureola pe creştetul meu.. pag. 15

El, Raimundo Fosca, iniţial posesor al unui certificat eliberat de Ospiciul din Sena-Inferioară, suferind de amnezie, fachirul, apoi Nemuritorul or Adrian Paul cum l-o rebotezat T.

… O dată am izbutit să-mi ţin răsuflarea vreme de şaizeci de ani. Dar de îndată ce cineva mă atinge pe umăr… (…)

- Momente când eşti dincolo de viaţă şi când vezi. Ş-apoi totul se porneşte iarăşi să meargă, inima bate, întinzi mâna, pui piciorul înainte; încă mai ştii, dar nu mai vezi… pag. 22

Deşi povestea se complică, personajele abandonînd măştile iniţiale şi planurile prezent-trecut alternează, lectura nu-i îngreunată. Eu am o mare dificultate în a urmări fire derulate pe intersecţii de trecut-prezent, mă rătăcesc uşor făr să mai am habar care, cine, unde, când. După prima parte a romanului, prologul,  în care am făcut cunoştinţă cu cele două personaje şi lumea ei, Reginei,  foarte scurtă în raportul celor 350 de pagini ale cărţii, subiectul se mută în lumea lui, Fosca,  şi astfel  începând cu pagina 75 călătorim prin nemurire.

Fosca este născut în Italia,  la 17 mai 1279, în Carmona.  N-am habar de istoriile din carte sunt reale, am uitat să-l întreb pe T., dar sunt scrise cu atât de multe detalii, încât eu le-am citit fascinată, exact ca pe lecţii de istorie a lumii (întemeierea Italiei, Spaniei, Germaniei). Bre, drept vă spui, nu-l invidiez pentru nemurire pe omu ăsta, da’ pentru memorie chiar da. Deşi, am o muritoare care poate spune exact în ce zi a săptămânii o picat 17 mai acuş treişpe ani, ce am mâncat în ziua aia, ce haine, ce vreme, deci nu-i o calitate exclusivă a nemorţii şi nici a elefanţilor, totuşi să-ţi aminteşti toate măruntaiele zilelor celor 500 de ani e o performanţă.

Tare m-am lungit, primul neajuns al nemuririi,  pe care-l identificasem înainte să vorbească Fosca despre el, e bineînţeles legat de faptul că oamenii  pe care îi iubeşti sunt muritori, deci nemurirea nu garantează imunitate la suferinţele din dragoste, nu resetează experienţe, ba aş zice că „timpul cicatrizează răni” şi „sufletul pereche”  îs imposibile în lumile alea atoateînfăptuibile.

 … Trebuie să simt că trăiesc, spuse. Chiar dacă din asta o să mi se tragă moartea …

… Se mulţumesc să-şi omoare timpul aşteptînd ca timpul să-i omoare. Voi toţi cei de aici vă omorîţi timpul ameţindu-vă cu vorbe mari..

Am cunoscut oameni, i-am avut în viaţa mea, pentru care scurgerea timpului era o dramă continuă. Cele nouă or zece ore  de somn ale mele le produceau răuri fizice. Eu am credinţa că şi de ţinem ochii larg deschişi şi de-i avem larg închişi, viaţa noastră e de o clipă. Că-n clipa aia umplem bucurii, răsădim pace or doar stăm cu burta sub soare, tot o clipă rămâne. Ş-atunci,  de ce s-o risipesc sub dureri de scurtime când pot nesocoti asta şi tot la capătul ăla s-ajung. Am avut în viaţa mea oameni care au croit bruma lor de viaţă, un capăt de clipă, cum eu nu voi reuşi în cinşpe vieţi. Le sunt recunoscătoare că s-au intersectat cu mine şi că mi-au rămas în inimă pentru restul de drum ce-l am de dormit trăit. Ei sunt nemuritorii. 

* Toţi oamenii sunt muritori – Simone de Beauvoir – Editura Univers - 2008