Blues pentru o pisică neagră - Boris Vian

       Uf, creşte teancul cărţilor citite şi neajunse pe zambetania!

Prin aprilie,  CC îmi scria:

Mă gândesc la tine. Iar azi, când m-am mai gândit o dată, am intrat pe zâmbetania, am citit despremurakamiităi, despre Bris Vian care e unul din scriitorii mei preferați și a cărui Spumă a zilelor e tot timpul pe noptiera mea pentru serile când vreau să mă emoționez puțin sau doar să râd. Mi-a plăcut recenzia ta foarte tare. 

Prin iunie,   citeam mesajul său, căci asta-i viteza mea de reacţie la unele draguri rătăcite prin căsuţele-mi  virtuale.

Aflarea gândului său a coincis cu un drum la mama, deci cu un dat iama în colecţia Cotidianului pentru literatură unde am găsit Blues pentru o pisică neagră * .

      În două ceasuri aş fi epuizat cele unşpe povestiri ale volumului dacă în tren n-ar fi aterizat, după vreun ceas,  doi minidavid pentru care fu mai important să mă ispitească în jocul lor de-a cucu-bau decât buchiseala mea (îs tot mai chioară) între coperte violete. Restul poveştilor le-am citit la Auchan, în picioare, drept pedeapsă că am cumpărat din neatenţie alune de pădure la un milion kilu.

     Singura scriere de-am avut contact,  semnată Boris Vian,  fu pân amuş Smulgătorul de inimi – aci pe blog. Pentru că n-am rezonat deloc cu personajul său feminin, de-aş fi avut un buton, mi-ar fi plăcut să şterg atunci toate pasajele dedicate Clementinei, nu-mi fu deci suficient umorul pentru a căuta un alt volum sub aceeaşi semnătură.  Iaca,  fu nevoie doar de un mesaj rătăcit trei luni şi de un drum pentru a mă lăsa cucerită cum încă n-a mai reuşit nicio carte pe anu’ ăsta. Scot din ecuaţia asta Simone de Beauvoir cu Femeia sfâşiată care este,  probabil după Hoţul de cărţi,  volumul care m-a răvăşit şi bântuit pe termen lung. Îmi pare rău pentru domnul Murakami, pe care l-am cocoţat în topul topurilor, că tot pierde poziţii fruntaşe! Poate recuperează prin Kafka la malul mării, de care nu mă ating până nu scriu despre cartea lui Markus Suzak, n-o trecut decât puţin peste un an de la citire, deci mai am vreme.

     Nici n-am habar cum să desenez volumul ăsta nou. Pentru prima dată m-am întrebat serios dacă eu nu-s mai bolnavă decât omul care a scris-o. M-am amuzat teribil în toate situaţiile critice în care zâmbetul ar trebui să fie ultimul  element al tabloului. Or, la mine, înaintea ororilor, urâtului, grozăviilor inumane, o ajuns zâmbetul. Şi aici nu mai fu vorba de o poezie a urâtului care m-o fascinat la alte scrieri, ci chiar de Răul în forma cea mai pură. Nu am habar de există cărţi pereche, dar pisica aceasta borisviană este jumătatea insectei lui Castillon (aici pe zambetania Insecta), acelaşi sarcasm, aceeaşi disecare a sentimentelor pân la fărâmă îmbrăţişate de un umor nebun. Sunt atât de complexe şi complete povestirile acestea care numără doar câteva pagini!

Ieri am scris pe blog despre Toţi oamenii sunt muritori, romanul lui Simone de Beauvoir,  de cărţii acesteia, Blues pentru o pisică neagră, culegere de povestiri nebune, ar trebui să-i pun o etichetă, aceasta ar fi: toţi oamenii sunt muritori.

Că sunt fascinată de moarte încă de când mă căra bunică mea, copil fiind, prin cimitire am tot mărturisit, că în multe episoade sfârşite în moarte am zărit poveşti cum viaţa nu mi-a dăruit, iară am spovedit, în aste condiţiuni, e limpede cât de mult mi-a plăcut lectura aceasta. Acuş zice pe radio  “dacă viaţa-i minunată, de ce n-ar fi minunată şi moartea?”. Păi,  cam asta dovedeşte Boris Vian. Şi se adevereşte iară:  când moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculţi.

Să scriu câteva cuvinte despre povestiri şi să nu mai bat câmpii. 

1. Furnicile  - fu suficient titlul ăsta ca să-mi amintesc de furnicile care mi-au devorat biscuiţii cu marţipan, deci n-am nicio îndoială că s-ar da în lături de la un aperitiv în carne şi oase –  dacă doriţi să revedeţi aici e povestea biscuiţilor trudiţi pentru furnici.

Tema e războiul, un subiect care mie nu-mi spune mare lucru cât timp am libertatea de a scrie  în timp ce radioul îmi cântă şi cel mai mare necaz mi-i şerbetul de mentă care nu vrea să se coloreze-n verde.

… A înţepenit instantaneu, se pare că  aşa se întâmplă când mori foarte obosit… 

Am citit cartea asta cu zâmbete largi conştientă că nu se cade să mă amuze aşa. Ca la priveghiurile alea cu oameni adunaţi din toate zările, în care se spun bancuri, se povestesc concedii,  se râde cu lacrimi şi apoi se ţin momente de reculegeri vinovate şi se rostesc spăşite d’ alde dumnezeul să-l ierte!

2. Elevi silitori

Ce m-a atras teribil la cartea aceasta, e modu’ în care lumea povestirilor e construită. Există Partidul Conformist, orele de anatomie contribuabilă, elemente ce dau consistenţă de real lumii imaginate de Boris Vian.

… Sângele de pe picioare îi lăcuia unghiile în roşu şi, la încheietura dreaptă, purta o brăţară nouă de brad albastru.  Era slăbănoagă. Trebuie să fi murit flămândă, e mai bine pentru sănătate…

N-am mai întâlnit o imagine atât de puternică a sângelui de la Spartacus, acolo mă  hipnotizau picăturile de sânge care loveau  camera de filmat într-un dans splendid.

3. Călătoria la Khonostrov

O poveste crâncenă despre răutatea gratuită – nu există vruna justificabilă, dar pentru mine asta dintre toate e aia mai oribilă – poate şi  pentru că supravieţuiesc într-un mediu în care ea trăieşte, este încurajată, răsplătită. E  una dintre povestirile pe care am citit-o cu ochii închişi, exact cum fac la filmele prea grele pentru retina mea. Am sărit unele dintre atrocităţi cu riscu’ de a fi pierdut zâmbetele ce le însoţeau. Şi da, nu, binele nu învinge întotdeauna, nici măcar în poveşti!

4. Racul

De-aş face un clasament al celor unşpe, finalul acesteia ar fi pe primul loc.  Zicea pe televizor, când televizorul meu prindea posturi (acuş cu analogicul,  cablul întins pe balcon e făr de rost)  că tot răul care ar putea fi inventat pe lumea asta deja a fost testat de cineva, pe undeva.  Testat n-o fi fost, dar măcar gândit într-o carte, cu siguranţă!

… Atunci luă un cuţit mare şi îşi tăie capul. Îl puse în apa fierbinte cu câteva cristale pentru a-l curăţa şi a nu falsifica greutatea. Apoi muri înainte de a fi terminat, fiindcă toate acestea se petreceau în 1945, iar medicina nu era aşa perfecţionată ca acum. Urcă la cer într-un nor mare şi rotund. Nu avea nici un motiv să meargă în altă parte…

5. Instalatorul

După primele patru nuvele, deja îmi imaginam ce cale spre moarte va urma personajul.  De astă dată fu una blândă, atât de blândă, că nici nu mi-o mai atras atenţia spre citare.

6. Şoseaua pustie

Ca şi în  Elevi silitori, Şoseaua pustie  e tot o poveste de iubire. Domnul acesta care scrie cu ironie necruţătoare povestiri atât de neîndurătoare, strecoară porţiuni în care inocenţa este eroina,  cu un acelaşi har nebun, minunată scriitură!

7. Peştii morţi

Şi nălucile iubesc oamenii şi pot fi prieteni de nădejde. Drama muncitorului aflat la cheremul patronului, a sărăciei care nu e născătoare de  alternative, a disperării prin care se parcurge drumul de la blândeţe şi toleranţă pân la ură şi crimă.

8. Blues pentru o pisică neagră

Un motan vorbitor, care dacă tot şi-a însuşit limbajul, o engleză stricată, a împrumutat şi multe dintre caracteristicile bărbatului universal “Sunteţi un porc, răspunse târfa.”  O poveste despre “ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus”, despre viciu ca destin. Este porţiunea, dintre cele unşpe, care are cea mai mare cantitate de umor pe rând, de duioşie şi nu seamănă cu niciuna dintre celelalte decât prin esenţa toţi oamenii sunt muritori, mă rog,  în ăst caz, toate mâţele.

9. Ceaţa

O poezie despre război, vin, apă de la robinet, paturi mişcătoare, ferestre acoperite, târfe, timp, nebunie făr de leac. Este scrierea căreia-i acord coroniţa.…

Umbra puţului scării pălea deja pe lângă ferestrele cu mici carouri multicolore împresurate de plumb.

Picioarele, dureroase şi grele, îl împingeau în stradă. Două pisici albe o zbughiră în faţa lui, ţâşnind dintr-un coş de gunoi asemenea spumei dintr-o sticlă de şampanie…

10. Gâsca albastră

Este prima dintre nuvele pe care am recitit-o căutînd gâsca doar pentru că n-am înţeles care-i legătura cu titlul. După recitire tot nedumerită am rămas. Dar e despre iubire, măcar atât pricep şi io când e desenat cu negru pe alb ca-n schiţa de mai jos:

.. Era Jacqueline şi picioarele ei lungi şi bustul ei rotund, subliniat de centura de piele albă, şi braţele ei goale, doar cu două mâneci balon gata să-şi ia zborul, cu inima lui Olivier spânzurată dedesupt, cu un fragment de aortă destul de lung pentru a face o fundă…

11. Figurantul           

Cea mai dramatică dintre toate povestirile. Despre cât de figuranţi suntem în propriile vieţi, slujbe, relaţii, despre necomunicare, singurătate în mulţime.

CC mi-o recomandat să-i ascult şi muzica omului ăstuia. Cum îs paralelă cu toate muzicile, nu mi-o atras atenţia. În schimb,  biografia sa m-o determinat să-l trec pe lista cu musai de căutat alte scrieri.

Mulţumesc, CC, că dintre toţi oamenii lumii, de peste mări şi ţări, m-ai ales să mă-nsoţeşti!

* Blues pentru o pisică neagră – Boris Vian – editura Univers - 2007