POVEȘTILE MELE INCOMPLET INVENTATE #1

• Se întâmplă adesea ca o imagine zărită-n grabă, un cuvânt abia auzit, o emoție care nu-mi aparține, să mă bântuie zile-n șir. Am decis să mă apăr de astfel de năluci inventându-le povești cu harul meu de cofetar-contabil, nu cu altul.  

- Avem cina asigurată! T. zice că a tăiat un iepure. Să vină usturoiul, să curgă vinul! De cinci ori ura!

- Ura!

- Ura!

- Ura!

- Ura!

Dintre cei cinci  cărora le fusese adresată vestea cea bună, doar D. a tresărit lovit ca d-un vânt rece, dimineața, pe spatele rămas gol sub trei flanele. T. n-a tăiat în viața ei un pui ș-acum, bolnavă fiind, să rupă gâtu unui iepure?! Cum dracu să se-ntâmple ca femeia care se ascundea întotdeauna în ultima cameră, sub prima pernă, când era cazul de sacrificat orătăniile, acum să izbutească asta?!

M. își amintea nostalgică, legănându-se pe scândura ce atârna din nucul cel bătrân, cum în urmă cu zece ani, exact pe o vreme ca asta, de vară în iarnă, îl găsise pe Norișor. T. i-a povestit adesea dialogul de atunci, pe care drept e că și-l amintește doar din relatările ei. 

- Ute, Buni, ț-am aduș un iepulas!

Nimeni n-a reușit ulterior să rezolve misterul apariției Norișorului sub poarta de la stradă exact când fetița se juca acolo. Și deși toată lumea s-a lămurit repede că iepulasul era un cățeluș alb, pufos, aproape făr de urechi, fetița tot Iepulas i-o zis până-n ziua-n care l-o văzând șezând adunat grămadă, cu capul sub coadă, pe zăpada care-l îmbrăca într-o nuanță de albastru senin ș-atunci pentru toată lumea botezul a fost în Norișor. 

- Hei, Norișor, pe unde ești? Iară n-o lași pe T. să-și plimbe papucii în liniște.

După ce o caută pe T. prin toată grădina, D. intră în casă. Sigur că e așezată la masa din bucătărie, în dreptul ferestrei. Își bea ceaiul absentă ca în toate zilele ultimului an. Deși când a fost diagnosticată cu Alzheimer doar își pierdea uneori memoria, făr de a manifesta celelalte simptome: repetiția, confuzia, schimbări de personalitate or limbaj, în ultima vreme era tot mai des absentă, avea exact energia unui manechin dintr-o vitrină cu pijamale. 

- D., am tăiat un iepure, te rog să-l pregătești tu pentru invitații tăi. Sunt tare obosită, am avut o zi grea la serviciu!

- T., invitații mei sunt fiica ta și familia ei. La birou nu mai mergi de trei ani. 

Deși l-au durut vorbele pe care le-a primit și cele pe care a trebuit să le rostească, D. s-a bucurat să-i observe culoarea intensă a chipului. Era ca o păpușă îmbujorată din vitrina cu pijamale. O păpușă cu mâinile în buzunare. Ce i-o fi venit să lase ceaiul și să-și țină mâinile pumn în buzunare s-ar fi întrebat de-ar mai fi avut mirări. Dar nu mai avea. Ticăloșia bolii îl lecuise de curiozități. 

- Pe unde putea ea să lase un iepure tăiat? Cu ce l-a omorât? T. nu găsea răspunsurile tot învârtindu-se pe lângă cele zece cuști vechi în care creșteau de mulți ani iepuri. 

- Hei, Norișor, pe unde ești? Sigur iară n-o lași pe T. să-și plimbe papucii în liniște.

Auzind-o pe M., lui T., pentru a doua oară în ultimele minute, i s-a făcut frig. De astă dată nu fu o adiere de vânt rece pe șira spinării, ci însuși gerul cel aprig din prinsoarea căruia nu reușea să se smulgă în drumul spre cușca lui Norișor. Din secunda aceea a știut, făr de dovezi, ce pregătise T. pentru cină.