sâmbătă, 30 decembrie 2023

MAIDANUL CU DRAGOSTE

17/31➤Provocarea lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile.

Am ajuns la ultima carte pe care reușesc s-o înghesui în Proiectul festiv. Îs multe restanțe. 20 oare? Cele mai multe sunt la eticheta lecturilor. 2023 este anul în care am citit (ascultat) cel mai mult de când am Zambetania, din 2010. Câteva  rețete îs rămase nescrise, dar cheful pentru ele fu zero pe anul ăsta. Puține povești or șezut nepublicate, care n-or muri se vor reporta.  

De ce astă carte
În șase săptămâni de abonament la biblioteca audio am ascultat aproape 20 de cărți. Încă nu le-am inventariat exact, știu că nouă or fost dintr-o singură serie (despre criminali, ura!). 

Când actrița Veronica Soare o mărturisit că Maidanul cu dragoste este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-o citit în mulții ani de când face asta, am sărit direct pe ea, pe carte.

În vară mi-am ales dintre volumele rămase la mama exact titlul acesta. Cum corcitura între a asculta și a citi alternativ același volum o devenit  bucurie, am căutat cartea tipărită. Și caută. Iară. Nu fu s-o găsesc, deși nu m-ar mira să-mi iasă-n cale exact acum, pe primul raft pe care-mi arunc privirea. 


*****Despre oameni

Mă deșteaptă Google că Maidanul e primul volum dintr-o serie de patru. Sper să-mi dea, când gat aci,  și soluții de achiziționare a volumelor lipsă: Sfânta mare nerușinare, Cântecul destinelor și Bariera (e  titlul ciclului celor patru anotimpuri, Bariera).  Adaug listei și Domnișoara Nastasia. 

Naratorul este un băiețel slăbănog, foarte sensibil, al cărui unic vis este să scape din casa cu nebuni și împrejurimile ei. Are 14 ani, se numește Iacov, pentru părinți este Puișor or Pui mic, Năpârstoc sau Ciuf-Ciufulici. 

Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume rușinos. Închid ochii și revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mâna unui copil nebunatic. Eram o gânganie cu picioarele goale prin praf. Murise un flăcău în mahala și-mi „dase măsa lui“ pantaloni de pomană – pantaloni scumpi, prea lungi ca să nu-i răsfrâng de câteva ori pe glezne şi largi. Trebuia să-i leg strâns, cu un brăcinar de sfoară, să nu-mi cadă în vine. Purtam o cămașă desfăcută la gât, cu desene și flori multico­lore, cum sunt cămășile de sărbătoare ale lipovenilor tineri, iar părul crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cârlionți pe tâmple. Trăiam ca o pasăre și ca un mormoloc. Ale mele erau maidanele, să le cutreier… Aveam o pasiune mare: mic cum eram, să lovesc sârma de telegraf. Adunam lângă mine un morman de pietricele, îmi lunecam de câteva ori palmele de turul pantalonilor, să le șterg de praf și mă condamnam, stăpân şi singur în pustiul de maidan al străzii, să-mi frâng gâtul, ochind sârmele și să-mi smulg mâna din umăr, aruncând cu bolovani în sus. Eram fericit când auzeam sârma atinsă vibrând. Îmi scuturam din nou palmele de praf și plecam, fluierând ca un haiduc, să fac alte isprăvi: omoram vrabia din roșcovii sălbatici cu praștia, furam pepeni din grădinile sârbilor și mă scăldam la apă mare, în gârla murdară a orașului. Plecam de acasă în zori și mă întorceam în amurg, cântând, cu ochii mari în soare și părul fluturat în vânt. Stam pe șoseaua Basarab, într-o casă mică, igrasioasă, rămasă până acum într-o rână, ca o amintire de vis rău și ca o mustrare. Erau case puține pe șoseaua Basarab și fabrici multe. Pe stânga se întinsese fabrica de bere Luther, ca o nemțoaică grasă și acaparatoare. Pe dreapta, de la intrarea la magaziile de mare și mică viteză ale gării, spre bariera Regiei, erau o cârciumă, o fabrică de mezeluri, un depozit de cărbuni, o turnătorie, o fabrică pentru industria lemnului și casa lui Hagiu – casa cu nebuni, strivită în adăpostul zidului înalt de fabrică. Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier și peste barieră magaziile și atelierele manufacturii de tutun Belvedere.

București, anii 20. O trecut un veac, dar pariez că maidanul lui Zamfirescu există identic nu doar prin capitală și azi. Trenurile din gări s-or dispărut și muncitorii din fabrici, dar posedăm în continuare: zarvă, sex primitiv, sărăcie lucie, neșcolit, violență, abuzul autorităților.  Ș-or rămâne pe lume cruzimile cât or mai fi oamenii în ea. 


Fana este prietena cea mai bună a lui Iacov. Cu ea se scaldă gol în Dâmbovița-n toate verile până când trupurile și poftele (mai ales ale fetei) o iau razna. Ce mai avem în șandramaua cu nebuni? Pe Ivan,  un rus fugit în România după eșecul Revoluției din 1905, de la Moscova, Visează încă la victoria muncitorilor, cizmar acum fiind. Maro e grecoaică, Tino Stavros e soțul ei covrigar,  țiganca Safta, fostă cântăreață,  e măritată cu hamalul de la gară, Gore, Sultana și Domnica îs prostituate și surorile Fanei, Paler e chiriașul lui Gore și topitor la fabrică, mai sunt doi lipoveni Nedu-Neicu, un naș de cununie al  Saftei și șef la gară al lui Gore, încă un șef de gară, un cuțitar hoț,  un el și o ea adolescenți îndrăgostiți, proprietăreasa casei cu nebuni și soțul ei și toți cei (nu prea mulți) pe care i-oi fi uitat amuș. Omisesem taman polițiștii ticăloși. 

Par multe personaje și complicată acțiunea din astă cauză, dar nu-i deloc așa. Legăturile dintre ei nu-s invizibile, ci-s chiar fire roșii. Certurile, iubirea, crimele, amantlâcul,  incendiile și accidentele, abuzul, supraviețuirile, viața rea, toate le leagă și le dezleagă de rămân limpezi, transparente ca lumina zilei. Autorul dedică un capitol or mai multe personajelor secundare, fiecare are propriul rol de jucat pe scenă, în față, sub lumina puternică a reflectoarelor. 

Sus, într-o ramă descleiată, era o fotografie mare, murdară de muște. Un mort, o rudă a nu știu cui, un bătrân cu capul țugui și gura strânsă ca o pungă. Mă speriam de câte ori mă uitam la el. Aveam impresia că mă urmărește prin casă cu ochii lui de vulpe vicleană, că îmi fură gândurile și le spune tuturor. Eram sigur că noaptea, când dorm, se dă jos din ramă și se prelinge pe ziduri sau pleacă pe stradă, strigoi. Odată, rămăsesem singur acasă, am pus un scaun pe masă și m-am urcat la bătrân, să-i scot ochii cu foarfeca. M-a prins mama și m-a tras de turul pantalonilor, rostogol, cu rama pe umăr și fotografia în brațe.

Dușmănia, între mine și strigoiul cu buzele smochină, era fățișe acum. Intram în casă cu pumnii strânși și mă închinam în gând. Când mâncam, mi se părea că-l aud clefăind cu gura lui fără dinți. Mă supăram și aruncam îl el cu toți morcovii și cartofii din coșul de sub mașină. Nu mă lăsam până nu-l dam peste cap, cu ramă cu tot. Mama îl ridica de jos, mă certa că sunt nebun și iar îl atârna în cuiul cu cârlig. 

Limbajul, cadrele, oamenii, cuvinte ce-ți vibrează toate simțurile de te și ferești din calea tuturor pentru a nu pica taman în miezul scandalului ș-a încasa prima scatoalcă și cel dintâi scuipat. E o carte foarte crudă și presupun că-i principalul motiv pentru care manualele școlare nu i-or făcut dreptate la adevărata valoare, n-or cocoțat-o pe lista romanelor musai de citit. 

...am plătit cu sănătatea mea și voi plăti cu toată viața mea nebunia asta. Mi-ar fi fost mult mai ușor să câștig cele câteva zeci de mii de lei încasate de pe urma Maidanului cu dragoste scriind două, trei articole elogioase la adresa cine știe cărui dobitoc ajuns ministru...

Mi-o făcut scriitura asta poftă să recitesc Groapa lui Eugen Barbu. Pe care am și zărit-o în căutările Maidanului, de nu s-o fi evaporat și ea între timp. 

În fiecare sâmbătă seara venea la Gore un domn fără haine albastre de hamal. Mosafirul, un bărbat înalt și rumen, cu sfârcul mustăților în rotogol, purta o uniformă de postav, cu C.F.R. cusut în fir la gulerul încheiat drept și înalt, cu vipușcă roșie. Gore și țiganca lui îl întâmpinau cu ploconeli: „săru’ mâna, nașule”! Numai Paler lipea călcâiele în fața lui și îngâna: „salut, domnu Stîrcu” — fără bâlbâială, încheindu-se la nasturii de la haină cu degetele butucănoase. Aflasem că mosafirul e portar la gară. Când era nașul la masă, Gore nu mai înjura de grijanie și nu se mai certa cu nevasta că pune, în pahare, vin mult și sifon puțin. Asculta ce spune oaspele și se mira, râdea cu gura strânsă, aproba, dând din cap ca un cal cu musca în sfârcul urechii sau plicea palmele sub bărbie, uimit de ce auzea și covârșit de știința omului care aflase din jurnal ultimele întâmplări din Capitală, din țară și de peste hotare.

E o carte plină de emoții, în tot bocetul există și haz, în tot urâtul și frumusețe. Nu se lucră deloc cu jumătăți de măsură, unde-i alb, hop și negrul, când e frig răsare soarele, când aci apare moartea, dincolo se naște iubirea, la orice satană se ivește ș-un înger. E o călătorie prin viața din cărți,  dar și prin cea de toate zilele. Cât de frumoase sunt poveștile care te poartă pe ulițele copilăriei în ciuda dramei care-ți sfâșie sufletul căci om bun ești.  


Despre steluțe

Deși mi-am amintit multe dintre întâmplări, pe cele sexuale aproape cu toate cuvintele din carte, îmi fu surpriză dramatismul. În adolescență n-am perceput-o ca pe o carte atât de dureroasă. 

Eroii din Maidanul cu dragoste au numai necazuri și păcate și știu să moară crud, fără revoltă și fără blestem, mutilați sub locomotive sau sfâșiați, rupți în bucăți de curelele de transmisiune, prin ateliere și fabrici. Își trăiesc destinul fără murmur cu blânda și apostolica inconștiență a turmelor duse spre abator. (G.M. Zamfirescu)

O poveste pe care am citit-o astăzi, fie ea și de 5 steluțe plus, nu mi-aș aminti-o peste două, trei decenii știu sigur. Maidanul l-am recitit de multe ori în perioada liceului. O fost ceva în ea, pitorescul, care m-o lipit de protagoniști definitiv. Îmi amintesc camera mea de vișiniu turbat, cu pereții plini de postere. Știu covorul persan crem. Masa mare, șifonierul, lipsa spațiului.  Draperia albastră. Maidanul cu dragoste, format mare, dezlipit din coperta cu bandă grena, fotoliul acoperit cu pânză lucioasă, în carouri egale. Am în mine toate amiezile în care preferam să stau ascunsă în lectură. Și vocea soră-mii care-i repeta lui Tom la infinit: Nu vrea, ți-am zis că nu vrea să iasă în fața blocului.  Se numea Edi băiatul pe care-l plăceam. Dar pentru că l-am prins pe tata umblându-mi prin jurnal l-am botezat Tom și acu' aproape că nu mi-am amintit numele real. Încă-l visez, de cele mai multe ori mă lovește dureros cu cornete din hârtie tare. Nu știu asta să se și fi petrecut aievea vreodată. 

  • Maidanul cu dragoste - George Mihail Zamfirescu, audiobook, narator Veronica Soare, durata 13h26m. 

 __________________________

➤ În 2023 am mai povestit despre:



Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.



🎀🎍🎄 31 de povești pentru 31 de zile în arhivă:

Publicat de la
Etichete: , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)