Arhiva-mi adună în aste zile 13 ani de Zambetania. Nu-i simț mulți, nu știu a zice de-s puțini. 2023 capătă, dintre toți anii duși, încă de pe acum recordul pentru nescris. Cu cât se lungește pauza cu atât mi-i mai greu să revin. Statisticile m-or amuzat din zori cu trafic triplu pentru timpii în care blogul este abandonat. Delicios!
Aș mărturisi c-am gândit șapte zile pe care să le dedic blogului. Să se-ntâmpe darul ș-oi zice apoi. Iulie e cu vacanțe, august cu oameni dragi în găzduire, învierile blogului sunt reportate întru septembrie.
Gata, text nou, primul pas!
De ce astă carte
În Manuscrisul lui Stephen King despre scris l-am întâlnit întâia dată pe Cujo. Deși toată ziua sucesc liste de titluri pentru a-i completa colecția, nu mi-o apărut niciodată Cujo. E scris volumul în 1981, pe când alcoolul îi devenea boală. Mărturisește nu doar că are foarte puține amintiri din acea vreme, dar și că a fost surprins de Cujo, când l-a recitit. Nu-și amintea nimic. Sigur că nu-i tot de atunci tradus la noi, 2022 pare anul premierei.
Din cei 200 de lei ai lui B., darul din fiecare lună pentru cărți, am comandat titlul imediat ce l-am aflat. 2023 nu este doar cel mai sărac an în texte scrise ci și în lecturi. Oricât de mare mi-ar fi necheful pentru citit două, trei rânduri în fiecare dimineață, să adulmec, să șed pe 400 de pagini regești dintr-o bucată o poci face oricând. Ș-acuș, imediat ce termin povestea, mă reped spre un volum nou. Prea mi-am făcut poftă! Mi-am comandat automat și 3000 de pagini din cele opt volume de Turn întunecat, dacă tot m-am pornit. M-oi urni eu greu, d' apăi și când ... Cum o fi să scrii la o carte 30 de ani?!
**** Despre un cățeluș de 90 de kile și mai multe morți
Cujo trăiește în Sfânta Treime a familiei formate din BĂRBAT, FEMEIE, BĂIAT ș-are o singură dorință: să nu fie un CÂINE RĂU. Îi reușește cu prisosință. O vreme. Când Saint-Bernardul blând și iubitor este mușcat de un liliac, viețile se schimbă puțintel. Asta zice pe ultima copertă, eu n-aș fi dezvăluit nici măcar atât. Și asta nu doar pentru că am rătăcit fișa lecturii taman când să scriu despre ea.
Frumusețea romanului, da, este iară una dintre bijuteriile lui Stephen King, are prea puțin de-a face cu un Cujo. Oamenii se descurcă singuri să-și mute viețile în iad. Chiar n-au, încă, nevoie de ajutor de la alte specii.
Pândește de acolo – parcă o și aud pe mamaie cum le șoptește nepoțeilor, în timp ce vântul șuieră pe hornul casei și pufăie în jurul capacului de la oala veche îndesată în sobă. Pândește de acolo și, dacă nu sunteți cuminți, s-ar putea să îl vedeți pe geamul de la camera voastră după ce toată lumea s-a culcat, numai voi nu; poate c-o să îi vedeți fața rânjită în dulap când se uită pe furiș la voi în miez de noapte, sau indicatorul cu STOP, pe care-l ținea în mână când ajuta copilașii să treacă strada, iar în mâna cealaltă o să vedeți briciul cu care și-a luat viața… așa că, sssst, dragii mei… sssst… sssst.
De astă dată alege doar două familii Kinguțu. Și acesta este unul dintre motivele pentru care povestea este închegată, emoționantă, dăinuitoare după ce paginile cărții se sfârșesc. Pe de o parte se află soții Camber: mecanicul orașului Joe, soția lui Charity și fiul lor adolescent, Brett. Ei sunt stăpânii lui Cujo. De cealaltă parte se află familia Trenton, alcătuită din Vic, Donna și fiul lor de patru ani, Tad. Îmi amintesc că mă gândeam în timpul lecturii, și datorită aflării din Manuscris a modului în care își făurește tiparele, la faptul că nu-și menajează personajele. Deloc. Le iubește bubele, se simte din toate rândurile, dar nu le scutește de niciun chin. Dimpotrivă.
Iară relații toxice, infidelitate, abuz, alcool, prunci nevinovați, amăreală. Felul lui atrăgător de a scrie despre lucruri comune. Am iubit jumătate dintre eroii familiilor puse sub lupă. După două luni mi-i dureroasă încă dezamăgirea de a nu fi reușit să-și biruie sorțile. Și mi-i uimire că rețeta aceasta atât de uzată și-n alte romane încă funcționează la mine. E copleșitoare și sufocantă oricâtă lumină ar năpusti autorul printre tonurile negre. Monstruosul, sângerosul, minciuna, trădarea nu au vindecare oricâtă prietenie, tandrețe ar fi apoi azvârlite-n scenă.
Despre steluțe
Sun fan Stephen King de la întâia intersecție, cam târzie de e să evaluez situațiunea. Mi l-o adus B., la prima întâlnire din 2016, ca să nu vie cu mâinile goale la cititoare. Când or ajunge bucățile lipsă de Turn întunecat, mai tre să retrogradez un raft din bibliotecă pentru ele. Ne va mai lipsi doar un singur titlu din integrala regească, ce strânge vreo 60 de volume în limba română.
Știam că sunt mare admiratoare Stephen King încă de la începuturi ziceam. Dar cât de mare am aflat abia după ce i-am citit Manuscrisul despre scris. Dintre cele zece romane pe care mi-or tremurat inima și chiloții, memoriile despre scris m-or fascinat. Mi-or schimbat din temelii modul de a citi Stephen King. Înainte de ele aș fi scris despre Cujo că-i ca toate celelalte, în care acțiunea se lălăie pân la pagina 100 și că la 200 o putea sfârși făr să se-ntindă pân la 400.
Observasem anterior cât de valoroase sunt notele autorului de la finele fiecărui roman. Manuscrisul mi-o întărit astă credință. Îl voi reciti doar pentru a-mi indexa spovedania scriitorului pentru fiecare titlu în parte. E prețioasă și-n Cujo, din păcate, lipsește iară.
Poate mai mult decât în cazul lui Haruki Murakami, pe Stephen King ori îl iubești or ba. Nu văz cum ar putea funcționa jumătățile de măsură. Aș fi împuținată de n-ar exista poveștile sale bântuitoare. Pe Cujo l-am întâlnit pe îndelete în aprilie. De-aș fi văzut un film despre viața sa, un reportaj pe internet or ar fi fost cățelușul vecinului cu livadă mare, care chiar are un Vițeluș, n-ar fi fost mari diferențe de receptare a poveștii. Atât de puternic m-o purtat Stephen King prin imaginația sa.
Am văzut eticheta de horror pur aplicată volumului. După Cimitirul animalelor mi s-o năzărit multă vreme în toate mâțele Satane și Veve, singurul meu pisoi atunci, acum am unșpe, n-o mai călcat în casă doar pentru că-l visam, în urma lecturii, atacator de jugulare. După Cujo cățeii încă mi-s blânduți și afectuoși. Unul chiar e de talie mare, dar nu-mi inspiră deloc atrocități. Nici măcar Vițelușu' lu' vecinu'. Îl cheamă Kripton, io l-am botezat altfel. Deh, m-am antrenat cu groaza sădită de domnul King în marile romane și Cujo nu m-o spăriet. E singurul motiv pentru care n-o primit toate cele 5 steluțe. Cam le merita, e unul dintre volumele care dovedește cât de nedrept îi este calificativul aplicat: ăla cu horroru, altceva nu mai știe a scrie bine.
Dar nu prea demult, în orășelul Castle Rock, din Maine, trăia un monstru. În 1970, el a omorât o chelneriță pe care o chema Alma Frechette; în 1971, o femeie pe nume Pauline Toothaker și o elevă de liceu care se numea Cheryl Moody; în 1974, o fată drăguță pe nume Carol Dunbarger; în toamna lui 1975, o profesoară care se numea Etta Ringgold; iar ultima lui victimă a fost o învățătoare pe nume Mary Kate Hendrasen, pe care a ucis-o la începutul iernii din același an.
Nu era nici vârcolac, nici vampir, nici strigoi și nici vreo creatură fără nume din pădurea fermecată sau din pustietățile înzăpezite; era doar un polițist, pe care-l chema Frank Dodd și care avea probleme de natură psihică și sexuală. Un om cumsecade, pe nume John Smith, a făcut un fel de vrajă și i-a aflat numele, însă Frank Dodd s-a sinucis înainte să fie prins – și poate-i mai bine că așa a fost.
- Cujo - Stephen King, traducere din limba engleză de Ruxandra Toma, editura Nemira, 2022, 435 pagini.
- Copiii bolnavi de părinți - A. Schutzenberger, G. Devroede ****
- În viață sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac... Péter Várdy în dialog cu Imre Tóth ****
- Culoarul morții - Stephen King *****
- Știutorii - Mircea Cărtărescu ****
- Cartea mea de bucate - Savatie Baștovoi ****
- Meseria de romancier - Haruki Murakami ***
- Peisaj după isterie - Mircea Cărtărescu ***
- Șapte lucruri importante - Shelley Pearsall *****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu