Dintotdeauna mi-o fost la-ndemână să scriu despre cărți atunci când nu-i chef de niciunele cu tastele. Nu s-o-nfăptui, naibii, taman azi excepția.
De ce astă carte
Din teancul celor treișpe volume citite, care-și așteaptă defilarea pe blog, jumate dintre ele șed acolo din 2022, l-am ales pe ăl mai de sus, Peisaj după isterie-i zice tata lui. L-am terminat în februarie, n-am idee cum s-o cocoțat în vârf.
Știutorii și Peisaj după isterie or aterizat la mine în ianuarie, când mi i-o recomandat librăria din calculator. M-o convins oferta, fură 10 lei bucata. Nu sunt fan Mircea Cărtărescu, dar mi-am propus să citesc tot ce-mi pică, de-mi pică. Singura condiție este ca scriitura celui mai valoros autor român contemporan să nu atârne cinci kile, să mă lupt cu lectura ani lumină, cum fu cazul Solenoidului. Povestea sa - ACEASTA - este în continuare cel mai citit text din tot ce-am scris în ăștia treișpe ani pentru Zambetania.
*** Toate-s vechi, nimic nou
O culegere de texte nedate și nemenționat pe unde or fost publicate la vremea lor, ăsta-i Peisajul! Volumul cuprinde dară o serie de articole publicate, în perioada 2007 - 2017, în presa din România. Excepție primul text, Rezistăm, pentru care există mențiunea apariției în februarie 2017, în ziare internaționale.
Titlul cărții surprinde multe dintre zilele care or urmat protestelor din ianuarie-februarie 2017, din perioada #Rezist. Inițial m-am gândit că-i ales pe nedrept un text, nu cel mai cel, pentru titlu. De-ar fi însă a extrage un singur cuvânt pentru tot și pentru toate, pentru atunci și pentru acum, acesta cu siguranță ar fi isterie. Nu există o etichetă mai cuprinzătoare. Când librăria mi-o prezentat titlul, i-am și răspuns: Nu-mi zi că-s editoriale, simț civic, umanitate, speranță politică. Vreau povești! Am primit ce n-am vrut în cantitate mai mare.
Mă întristează să citesc articole publicate despre România c-un deceniu, două-n urmă și-n zilele noastre să aibă aceeași actualitate. Poate s-o schimbat un vinovat, pe ici, pe colo, dar faptele nepotrivite se repetă la infinit ca-ntr-un veșnic blestemat scenariu. Pentru a-mi doza cronologic deznădejdea, tare bine mi-ar fi prins datarea editorialelor.
Partea care mi-o atras atenția, pentru că-i foarte puțin spre deloc despre politică, cuprinde cinci răspunsuri - scrisori. De-a lungul anului 2016, Mircea Cărtărescu a avut o corespondență, în cadrul unui proiect literar european, cu autoarea bască Luisa Etxenike. Scrisorile trimise de el, în număr de cinci ziceam, or ajuns și în astă carte. Drept să zic, mi-ar fi plăcut a afla și răspunsurile destinatarei, da-nțeleg de ce nu-și au locul în istericeală. Mircea Cărtărescu îi scrie despre România făr de patimă, făr de a piti gunoiul sub preș, curat, duios. Tema corespondenței între perechi de scriitori europeni era relația dintre literatură și realitatea social-politică a ăstor timpuri.
Transilvania e altceva. Pentru mine, e aerul necesar în spațiul strâmt al țării mele, e azurul, puritatea, străvechiul, sunt oamenii ce gândesc lent și temeinic, e mirosul omniprezent al ierbii cosite. Îți mărturisesc că sunt îndrăgostit de acest ținut al României, deși nu sunt născut acolo. Dar poate că nu poți iubi cu adevărat un loc decât ca străin ce are un ochi mai proaspăt decât localnicul.
Textele politice sunt grupate în Peisaj după isterie, Un popor de Ciorani și Zeul Sufocării, iară trecerea către articolele personale din Lapis Lazuli se face prin Scrisori către Luisa.
În ultimii ani ne îndreptăm din ce în ce mai repede către o societate fără cultură, fără educație, fără credință (inclusiv credința în orice ideal), fără maeștri și modele spirituale. Ne plângem mereu de bădărănia, brutalitatea și lipsa de scrupule a celor din preajma noastră, de lumea dejecțiilor și-a urii, care-a invadat forumurile, de reaua-credință a celor ce fac din alb negru și din negru alb. Dar nu protestăm când dispar canalele, programele și rubricile culturale de peste tot, când scrisul și cititul decad, când nimeni nu mai dă doi bani pe oamenii de știință și artiștii care-ar trebui să fie ei, nu politicienii și crainicii, vedetele societății noastre. Ne îndreptăm spre o apocalipsă a valorilor care va duce cu ea, un tsunami, pe cel bogat și pe cel sărac, pe cel bun și pe cel rău deopotrivă. Căci nimeni, în România, nu poate scăpa de infecția morală în care ne scufundăm pe zi ce trece, nici măcar cei care-o provoacă zi de zi.
Mircea Cărtărescu mărturisește trist în Tanda sau Manda? că face gazetărie și ca să poată trăi. Gândul mi s-o sucit spre prozetăria lui Cristian Tudor Popescu. Orice articol i-aș citi, inclusiv cele publicate-n aste vremi pe Republica, îl simț ca pe literatură. Nu fu cazul paginilor Peisajului. Pe foarte puține rânduri l-am recunoscut pe scriitorul Mircea Cărtărescu, nu c-aș fi vreo specialistă în opera sa. Zâmbesc imaginându-mi că gazetarul Mircea Cărtărescu îmi traduce pe limba sa, comună și simplă, romanele greu de priceput ale scriitorului cu același nume. Ce experiment strașnic ar fi!
Câtă vreme ai sentimentul, chiar și iluzoriu, că poți împinge lucrurile spre bine, cât crezi că în mocirla generală există totuși și ceva bun, cât încă poți crede în cineva necorupt, o persoană sau o forță carte vrea și poate să scoată din marasm națiunea noastră nefericită, merită să faci gazetărie politică. Chiar știind că pierzi ani ce-ar fi putut fi rodnici, te consolează gândul că vocea ta s-a făcut auzită și a contat, poate, pentru mulți oameni.
Despre steluțe
Deși am citit repede cartea, textele sunt scurte, mai mult de trei steluțe n-am putut scoate. De n-aș fi citit-o în paralel cu vreo patru alte volume de 5 steluțe, probabil ar fi amorțit în teancul abandonatelor vreme multă din cauza primei părți eminamente politice.
O mențiune specială pentru copertă. Cealaltă jumătate de chip este ascunsă în interior. Fotografia îi aparține lui Cosmin Bumbuț, a cărui semnătură îmi apare adesea pe o imagine care-mi atrage atenția.
M-or emoționat două rețete, amintirea lor m-o purtat în truda mamei ș- a bunicii. Mâncarea de gutui și găluștele cu prune nu aparțin și copilăriei mele, dar aflarea lor m-o durut ca și când. Textul căruia i-am dăruit 5 steluțe, făr de contribuție în nota finală însă, se numește Mierte fierte, scoici prăjite. Sau cum l-ar fi tradus mama: Răbdări prăjite.
- Peisaj după isterie. Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, 2017, 255 pagini.
__________________________
- Copiii bolnavi de părinți - A. Schutzenberger, G. Devroede ****
- În viață sunt lucruri care nu se fac. Și care totuși se fac... Péter Várdy în dialog cu Imre Tóth ****
- Culoarul morții - Stephen King *****
- Știutorii - Mircea Cărtărescu ****
- Cartea mea de bucate - Savatie Baștovoi ****
- Meseria de romancier - Haruki Murakami ***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu