miercuri, 15 noiembrie 2023

ÎN SUPA MISO

➽ 4/12 Cartea lunii. 

N-am abandonat proiectul special al lecturilor, ci doar mai cătinel, cătineluș. Defilez cu premianta lunii martie. Măcar anul e, ce surpriză,  chiar 2023. 


***** De ce astă carte

De viața mea ar atârna de mărturisirea scriitorului preferat, mi-ar fi doar puțin greu. De acuș ar intra un Kalașnikov pe ușă răcnind: Mâinile sus și autorul preferat! aș încerca întâi: Pot zice doi? Te roooog! De răspunsul isteric ar fi: UNU, am zis UNU! atunci l-aș sacrifica pe Stephen King: Ryu Murakami, lăsa-te-ar dracii să te lase!

Am citit cam tot Haruki Murakami publicat în limba română. Unele dintre volume nu le-aș reciti. Îl iubesc, dar... Mai am foarte mult Stephen King de citit, FOARTE MULT. Și pe unde nu mi-o plăcut mult, tot l-am iubit puțin. Dar integral ceea ce am citit Ryu Murakami m-o lăsat făr de grai. Slavă Cerului,  mai am multe restanțe și noiembrie cu Vinerea lui de reduceri îmi mai adaugă câteva volume la colecție. 

De mâine ar intra un Kalașnikov pe ușă răcnind: Mâinile sus și autorul preferat! poate l-aș trăda pe Ryu, poate nu, dar astăzi sigur pariez pe el. 


Despre psihopați, cu dragoste

Sufăr de o boală. Încă una. De cărțile au cuvintele autorului, la început or la sfârșit, nu contează, le citesc primele. Când îs Prefață, e firesc și sănătos. Neajunsul apare când încep cu Postfața și aflu  pe lângă poveste și finalul. De cele mai multe ori  mă relaxează și apoi citesc cu atenție detalii, scriitură, oricum sfârșitul îl știu. Ceea ce aș neglija concentrată pe suspansul acțiunii, mi-i bucurie.  Alteori se-ntâmplă să nu-nțeleg corect ce-o vrut a zice autorul și atunci finalul mă surprinde. Și mai sunt câteva cazuri, chiar puține, în care mi-i ciudă c-am desfăcut cadoul înainte să mi-l lase Moș Crăciun sub brad, doar pentru că l-am găsit c-o lună înainte pitit de mama în debara. 

În supa miso am aflat dintâi tot din ultima pagină ș-atunci o rămas bucuria drumului pe îndelete. Și ce frumoasă fu povestea! Nu degeaba perechea mea de aur este King - Murakami. Haruki Murakami povestea că la început își scria poticnit cărțile în engleză și apoi le traducea în limba natală. Așa o renunțat nevoit la multe cuvinte și frazele sale concise redau exact gândul de la care pornise. Parcă așa face Ryu. Rescrie în japoneză cărțile lui Stephen King, în condițiile ipotetice în care el cunoaște limba engleză la nivel de începător. 1000 de pagini le strânge esențial la 200. 

Pe 15 martie am început cu Postfața Supei. Pe 17 am ajuns la capăt. Ryu spune că a inventat o poveste. În timp ce o dezvolta, în realitate s-or petrecut incidente asemănătoare. La final o ajuns ca realitatea să corodeze imaginația. Pentru prima dată în 22 de ani de scris, realitatea îi întrecea ficțiunea. Brrr!

Primul cuvânt care-mi vine-n minte când citesc pe cotorul unei cărți Murakami Ăl Mic or Murakami Doi este brutalitate. Știu că nu se vor folosi mănuși de catifea și că orice imagine roz va fi paravan pentru atrocități. 

Prin cartierele de plăceri din Tokyo muncește Kenji. Tânărul de 20 de ani este ghid pentru turiști străini. Frank este un american picat în preajma Anului Nou  în fișa postului lui Kenji, un gaijin de 35 de ani. 

Poliția a ajuns la concluzia că sunt instabil. De atunci sentimentul ăla de atotputernicie, ca și teama că sunt rupt de lume, au continuat în permanență. La spital m-au îndopat cu medicamente. Mi le amestecau în mâncare și mi le îndesau pe gât cu forța, cu un băț care avea în vârf o gâlmă din silicon. Era conceput special pentru cei cu probleme la gât, care nu pot mânca. Le ieșea foarte bine. Îndesau în mine cantități imense de mâncare pasată. Poate că, pe lângă asta, au avut vreun efect și medicamentele, pentru că am început să mă îngraș. Palid la față și cu un corp care nu mai părea al meu, mă simțeam exact ca un ursuleț de pluș umplut cu rumeguș. 

Zic despre Frank că are serioase probleme psihice și-i aproape nimic în comparație cu rolul primit de la Murakami. Tensiune, masacru, sordid, întâmplări sângeroase. Ryu îngroapă iară definitiv umanitatea. Nu-i acordă nicio șansă. Mă gândesc cu tristețe că doar pune o lupă dreaptă și că de fapt privesc o vietate care moare încet într-o cameră aseptică.  O face ca-ntotdeauna la superlativ, într-o poezie sfâșietoare a răului, a demenței, a criminalității extreme. 

După patru, cinci cărți încă mi-i uimire echilibrul pe care Murakami se străduie să-l obțină pornind de la rădăcina răului, de la minus infinit. Presară olecuță de prietenie, mai multă încredere, ceva emoții, niște umor. Și-ți tot vine să-l apuci de umeri și să-l scuturi: Măi omule, chiar ai uitat de unde ai plecat?! Drumul spre rai nu-i pe ușa asta. Crede-mă, nu mă poți păcăli! Și el zâmbește hotărât: da, dar dragostea...


Despre steluțe

Canalul meu preferat pe televizor este cel despre crime. De mulți ani. Să citesc o cărțulie semnată de Ryu Murakami e ca și cum aș avea acces doar la arhiva de aur a crimelor. Încă mă întreb cât de sănătos la cap este un autor care inventează limpede și crud psihopați. Despre cititori, măcar unul - eu, cam am habar. 

Îmi amintesc acum despre Scara Răului realizată de doctorul Michael H. Stone, după 30 de ani de cercetare a comportamentului criminal. Un specialist, uneori chiar Stone,  analizează trei criminali (adesea celebri) și-i plasează pe o scară de la 1 la 22. Unde 22 e Răul Suprem. Cam așa e și Ryu. Alege în romanele sale premianții absoluți ai cruzimii, torturii și lipsei de empatie. Îi alege și-i iubește. Nu e judecător, nu e medic. Nu dă verdicte, nu dă  diagnostice. 

Nu există un autor pe lumea asta, o exista cu siguranță, dar n-o ajuns la mine, care să scrie mai dureros. 100 de pagini format mic, 200 or câte are cartea, Ryu azvârle pumni și nimerește doar locuri care habar n-aveai că pot fi atât de dureroase și de greu vindecabile apoi. Un șoc pe care-l resimt și astăzi, la opt luni după ce am închis Supa, la aceeași intensitate. 

Închei glumind cum am început, da-n condiții perplexe de postlectură murakamiană: De acuș ar intra un Kalașnikov pe ușă răcnind: Mâinile sus și autorul preferat! aș răspunde buimăcită:  Cărtărescu.


  • În supa miso - Ryu Murakami, traducere din limba japoneză și note Florin Oprina, Polirom 2022, 230 pagini. 


____________________________________

✔ Un clasament totalmente subiectiv al cărților citite până acum din opera lui Murakami Doi (din cele despre care deja am scris pe Zambetania, că mai am în teancul terminatelor favorita):

4. Albastru nemărginit, aproape transparent - am scris despre roman în 2015,  AICI. Este cartea cu care a debutat în 1976 la un concurs și pe care peste trei ani a și ecranizat-o. 

3. Piercing - am povestit AICI despre prima mea întâlnire, în 2014,  cu Ryu. Pe atunci nu-i puteam citi scriitura cu ochii larg deschiși. Dar m-am antrenat un deceniu pentru asta. 

2. Hituri celebre din epoca Showa o ajuns la mine în 2017, AICI spovada. Deși în textul de atunci n-am lăudat-o la fel de mult ca pe primele două, deh, mă acomodam șocului, încă sunt imagini care mă bântuie și pare nedrept că publicul a lăsat-o la coadă. Îi fac eu acum dreptate la mine acasă.

1. În supa miso - Doamne, ce ușor i-am scris textul!  


➤ Celelalte peste 300 de volume, acuș 350,  despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA. 

➤ Indexarea titlurilor din  2022, 2023,  este AICI. 

➤ În 2023 am mai citit și povestit despre:



Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
Publicat de la
Etichete: , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)