Piercing - Ryu Murakami

 Pân amu mi-am cumpărat pe anu’ ăsta doar 2 cărţi. Una am citit-o. Asta.

Am găsit-o într-un teanc de cărţi la 5 lei şi întâi am murit de fericire când am văzut că-i Murakami. Apoi,  la înviere,  m-am dumirit că nu-i Murakami al meu, Haruki, ci frate- su,  Ryu.

Primele pagini le-am citit cu opinteli grele. Oi fi văzut eu prima serie din Spartacus cu ochii larg deschişi spre capete sfârtecate şi picături de sânge dansând magic pe ecran, da’ nu-mi fu taman comod a citi despre domnul Kawashima Masayuki cum încearcă a-şi ucide pruncul, micuţa Rie,  c-un spărgător de gheaţă ca-n Instinct primar.

Apoi, m-a prins filmul poveştii. Tare, tare.

Un domn de vă zisei de el, (căsătorit cu Yoko, ce predă cu mare succes acasă cursuri  de copt pâine şi prăjituri) ş-o  doamnă, de nu vă zisei de ea, numita Sanada Chiaki, de profesie prostituată se interesectează înfiorător.

 Am citit cu nesaţ despre traumele neiubirii şi ale abuzului timpuriu. Şi m-am regăsit dureros în multe cele de acolo, chiar dacă am crescut nu într-un orfelinat, ci lângă bunici pe care i-am adorat.

  

Dosarul lui Kawashima:

“Cred că atacurile mele de panică erau din cauză că maică-mea a început să mă bată pe la vreo patru ani, după ce a murit taică-meu”

“Ultima oară când m-am întâlnit cu maică-mea, când am terminat liceul, mi-a spus că mă bătea pentru că semănam cu nebunul ăla, adică cu tata. Din ce-am văzut în poze, mi se pare că fratele meu mai mic semăna mai mult cu el, dar ce mai contează acum?Mă durea când mă bătea şi-mi era frică, dar eram convins că-mi primeam pedeapsa pentru că eram un copil aşa rău”

“Mă concentram să-mi imaginez că nu mă doare şi chiar ajungeam să nu mai simt durerea.Dar mi se făcea frică dacă mă bătea pe neaşteptate, aşa că-mi repetam mereu în minte, ca să fiu pregătit: Mama o să mă bată, mama o să mă bată. Cel mai mult sufeream din cauză că numai pe mine mă bătea. De frăţiorul meu nu s-a atins niciodată ”

Cotloanele întunecate ale minţilor schingiuite prin care ni se derulează povestea, violentele dialoguri ale conştiinţei cu sinele, bisturiul rece prin care se relevă  răul sunt fascinante pentru mine aia făr de toate minţile întregi.

  

N-am habar a spune ce stil are Ryu, nu l-aş recunoaşte ca pe Haruki dintr-o mie de scrieri, dar şocul, obsesia, toate grozăviile pe care o reuşit a le zugrăvi la milimetru şi la gram mi-au plăcut grozav. Scrie despre  muzică, mâncare ca şi Haruki, dar nu în aceeaşi doză.  Este un pasaj superb cu prostituata trezită dup-o porţie sănătoasă de somnifere gândind muzică.

Amu să vă dau repede două reţete din carte. Una de supă Knorr şi una de crimă perfectă. O pregătiţi pe cea care vi-i la-ndemână amu.

Glumesc, dar nu mi-ar fi trecut prin cap cât de complicat e de făurit planul unei crime.

Supă cremă de porumb:

      -     apă pentru fiert

-          un pacheţel de Knorr amestecat cu apă şi lăsat să fiarbă câteva minute

-          puţină pudră de curry – se simte mai bine dulceaţa boabelor de porumb şi a laptelui

-          lapte obişnuit – laptele şi curry-ul au gust bun împreună

-          un pic de lapte condensat – se amestecă dulceaţa din porumb cu cea din lapte şi e mai hrănitoare

-          nu trebuie adăugat sos

Se serveşte alături de chifle.

Citeam pe un blog că pe copertă este Haruhi Suzumayia şi că n-are legătură cu povestea din carte. Legătura e simplă. La un moment dat Chiaki, cea c-un piercing în sfârc, povesteşte că şi-ar dori un tatuaj cu Sailor Moon. Or, în copilărie  nu-i atât de nefiresc a visa salvarea pământului cu puteri magice, dragoste şi adevăr. De mă-ntrebaţi pe mine, la orice vârstă e îndeplinibil visul ăsta măcar la nivelul de schimbat realitatea fiecăruia dintre noi!

Fug să citesc finalul, n-am făcut-o din teama de a nu răspunde ispitei cu deconspiratu’  întregii poveşti.

 

Revin cu unicornul Onchao, nu-i o carte, ci un dar pentr-o Prinţesă.