Și-mi amintesc de visul meu atât de real. Uit toate călătoriile din noapte, dar pe întâmplarea asta o știu în detaliu după luni multe. Încă mă-ntreb în toate zilele care-i rostul gândurilor făr de punct. Buclă în bucla din buclă revin la infinit. Și am crezut că de voi fi luminată de visul cu fereastra din deal, se va opri și furia. Nu. E un căcat să mori și unul și mai mare să trăiești. Îmi zic la fiecare nouă reamintire care-mi strivește respirația și-mi udă ochii ca-n primul ceas al veștii negre.
Nici n-am recunoscut mormântul. M-așteptam să fie buruiana cât crucea, că de aia merg oamenii la cimitir să trebăluiască morminte de Ziua morților. Era curat pentru c-o bunică ș-o sapă ajunseseră înaintea noastră. Cât m-am chinuit să îngrop crizantemele, te auzeam râzând: Bine că mi-ai pus galbena peste ochi, cu roșia o gâdili pe soacră-mea.
Ploua la Mediaș în seara aia. Și m-am bucurat că plouă. Puteam plânge în voie pe Cargo și Dacă ploaia. Știam că-i piesa ta, a voastră. Și ochii lui B. știau. Când solistul o zis, la final: Constantine, mai oprește din cer ploaia asta! B. mi-o strivit degetele în palma sa ș-am început a râde pe plâns ca nebunii. N-am avut nicio îndoială că te distrezi în continuare la cote înalte.
Există un afiș care-mi amintește la tot pasul, de parcă aș putea uita vreo clipă. Era octombrie când l-am văzut întâia dată. I-am mărturisit lui B. că-mi doresc foarte mult să-l ascult pe Hrușcă în Concertul de colinde.
- Cumpără biletele! o zis cel pentru care nu există nuanțe.
- E mult prea devreme. Câte se pot schimba.
- Avem biletele și mergem, e simplu! Nu l-am crezut atunci, deși viața cu el îmi dovedește de mii de ori că grijile mele sunt complet nefondate.
O început decembrie și tot nu simțeam că sunt în siguranță să cumpăr biletele pentru 12, ora 17. Bașca, pentru 9 decembrie și onomastica fiului nu aveam niciun plan. I-am promis că voi începe pregătirile, dar am simțit că asta nu se va întâmpla. Era până-n două noaptea când am primit mesajul că s-o stins C. și confirmarea că n-am fost iară pesimista de serviciu. 9 decembrie. Pariasem că vei face moartea KO. N-am fost nicicând mai sigură de-o altă izbândă. Pe 12 decembrie, la ora 16, începu praznicul.
Se golesc castroanele de ciorbă. Ce idee grozavă în partea asta de țară să mă lase pe mine să-mi umplu farfuria și să nu-mi facă porția după standardele restaurantului. Vine rândul doi de castroane pline. E cea mai bună ciorbă de pește pe care am mâncat-o în viața mea. Și-mi place mâncarea de la praznice. Și nici nu-mi place ciorba de pește. Vin platourile cu sărmăluțe. Ciuperci și stafide, n-aș fi crezut în vecii vecilor că fac pereche între ele, dară și cu frunza de varză. Se golesc, se reumplu. La felul trei farfuriile lungi abundă-n pește la cuptor și mămăliguță cremoasă și usturoi delicios. Se golesc, apar altele pline. Or mai fost și patru feluri de prăjituri făr de carne-brânză-ouă, dar de alea chiar n-or mai încăput deși mulți dintre noi veneam după o săptămână cu somn și mâncare împuținate.
Azi m-o bușit plânsul cu mult înainte de a ajunge la mormânt. Eram încă în celălalt cimitir. Îmi repetam mantra spre liniștire. Nu-i niciun căcat să trăiești și-i unul și mai mare să mori. Parcă e primăvară, e atât de cald - îi zic lu' B. încercând să-mi potolesc hohotele și urletele. Îmi tot vine să sfâșii și să urlu. Nici măcar cei trei pisoi superbi de pe lespezi nu mă nivelează. Primul e un Garfield uriaș. Are o față înspăimântătoare, pentru că mă privește cu atenție, nemișcat. Al doilea e un Peticel puiuț. Și el îmi fixează privirea. Ultimul e un motan alb, foarte murdar. În timp ce-l strig făr de gânduri: Ce mai faci, Cenușă?! îmi amintesc de pisicile tale care se tăvăleau în hornurile din pod. Ce mai râdeai! Într-o zi, de curând, o îmbrățișam pe Tigra. Ce zice C. pentru noi, am întrebat-o serioasă. Și ea a început să vorbească într-o limbă străină, în care n-am mai auzit-o vorbind în anii ăștia mulți de când ne-ai dăruit-o. Pe mormânt aveai un ghiveci nou, frumos, mov.
La serbările de iarnă ale copiilor de la grădiniță ar fi fost din nou Moș Crăciun. De astă oară doi dintre ei ar fi fost ai săi. Cei din plasament, dar ai săi. Doar de aia îi ziceau tată, nu?! Și probabil, ca și proprii prunci în urmă cu trei decenii și aceștia ar fi ajuns acasă entuziasmați și i-ar fi povestit câte-n lună și în stele despre Moșul de la serbare. Poate că unul dintre ei, ca și la întâile Crăciunuri, i-ar fi comunicat încântat nevoie mare: Moșul avea ghete ca ale tale. Posibil că le-ar fi răspuns: Păi de la Moșu le-am furat! Ce, credeați că din altă parte?! Și ei ar râde în hohote, și-ar transmite de la unul la altul vorbele că poate n-or ajuns la toți, apoi ar merge și la cel mare, căci el la școală o avut un alt Moș, dar n-are nimic de povestit. Nu pentru că Moșul n-ar fi de poveste ci pentru că cel mai mare dintre ei chiar e mare. O-mplinit opt ani încă din toamnă și o-nțeles că tatăl lui e de acum în Ceruri.
N-am încheieri, cum n-am avut nici începuturi. Nu văz sensul, nu-l găsesc ș-atunci încă doare tare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu