Zambetania: O FATĂ DIN BUCĂȚI

***** O fată bolnavă și cea mai frumoasă copertă

- Ce m-o surprins, și încă mi-i mirare continuă, este ușurința cu care se lipesc de oameni, de toți, cu atât de puține excepții. Mă-ntristează pân la lacrimi și nu-nțeleg de ce, R...

- Poate pentru că știi că vor deveni victimele primului bărbat ce le va acorda cinci minute de atenție. Or poate pentru că intuiești că vor trece la următoarea familie, indiferent de calitatea ei, identic, în secunde...

Răspunsul prietenei mele m-o lovit în moalele inimii. De aceea dară m-o impresionat din primele clipe povestea fetițelor aflate în plasament. Oglindisem propriile goluri emoționale în trăirile lor, deși habar n-aveam să le zic pe nume.

Aparent nu există legături între cele două întâmplări: fetițele aflate în grija statului în toți anii lor de viață (5, respectiv 7) și lectura scriiturii lui Kathleen Glasgow. Ei bine, în mine se reflectă asemănător, cu multe lacrimi. Copilele le-am întâlnit la jumătatea lui mai și mi-s tristețe în toate gândurile, iară cartea asta am citit-o ca pe pomelnicul de morți, am bocit-o de la un capăt la altul. Ceva din propria-mi viață se suprapune lor doar în emoții extreme.

Dar îmi amintesc stelele din noaptea aceea. Erau asemenea unor grăunți de sare împrăștiați pe bolta cerească, ca și cum cineva vărsase o solniță pe o bucată de pânză neagră ca smoala.

Charlotte Davis este o adolescentă aflată într-un centru de recuperare, după ce o atins pragul morții. Povestea se conturează treptat din piesele unui puzzle. File de jurnal trecut și puține întâmplări ale prezentului se împletesc în creionarea unei povești teribile. Nu sunt foarte profund cercetate niciunele dintre cauze. Nu știu cine era tatăl copilei, mama deși este amintită în multe cadre, mai mult lipsește, la final n-aș ști a o identifica. Nici măcar întâmplările care o privesc pe Charlie nu-s scoase prea mult din ceață. Rămân undeva în trecut, făr de a fi limpezite nicicând cititorilor. A fost violată, s-a prostituat, nu-s atinse cu subiect și predicat. Poate că da, adică sigur da, dar cum, când... îs în dosare nedeschise. Printre atâtea absențe de oameni dragi (tatăl mort demult, cea mai bună prietenă și ea făr de viață, mama retrasă) Charlotte găsește cu cale de salvare automutilarea. Este direcția care m-o lovit la tot pasul. Răul ăsta la care apelezi continuu din disperarea de a simți fizic durere, care să o anuleze pe cea emoțională, m-o sfâșiat. Autoarea mărturisește în final că propria-i poveste de viața a inspirat-o pe cea a personajului.

Mă tai pentru că nu fac față. E cât se poate de simplu. Lumea se transformă într-un ocean ale cărui valuri se sparg peste mine, cu un sunet asurzitor, inima mi se îneacă în apă și mă cuprinde o spaimă cât planeta de mare. Am nevoie să mă eliberez, am nevoie să-mi fac rău mai mult decât mi-ar putea face lumea și așa îmi pot găsi alinarea.

Nu voi dezvălui niciunul dintre firele principale, este o poveste ce merită a fi descoperită prin lectură. Zic doar: nu-i o scriitură cu zâne și sclipici, dar are tot timpul, în toate paginile întunecate, o luminiță ce naște speranță. Nici sfârșitul ăla fericit, din cărți, cu ea și el pân la adânci bătrânețe, nu-l are. E însă mărturisirea unei credințe ce te scoate la liman, nu la ăla al fericirii standard pe care o induce societatea (familia din acte, bărbatul de la primărie, cariera de la televizor). N-am idee cum aș fi citit cartea de-aș fi fost mamă de fată, de adolescent. Am citit-o doar prin ochii de om catalogat a fi ciudat și abia de-am putut-o duce.

O fată din bucăți o salvat un iulie sărac în lecturi. Am nimerit cele mai anoste scriituri ale lui 2020. Pentru a-mi salva și anul, sper să fiu mai inspirată în alegeri luna următoare.

Despre steluțe

Pentru că a reușit, făr să detalieze și să insiste pe imagini dramatice, să mă emoționeze, de cele mai multe ori până la lacrimi. Nu o voi reciti, dar momentele lecturii au fost adesea o călătorie prin propria viață, chiar de aparent poveștile noastre nu se aseamănă pe niciunde. Poate că nu-s 5 steluțe depline, dar pot fi cât de subiectivă vreau în propriile-mi liste și carte asta m-o rupt în bucăți și bucățele suficient cât să n-o uit prea curând.

O fată din bucăți - Kathleen Glasgow, Storia Books, 2017, 436 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

În 2020 am mai citit: