De ce astă carte
Mi-am comandant romanul în campania dacă tot vor fi șase luni făr de salariu, ia să-mi cresc stocuri de cărți, în toate săptămânile, cât mai îs bani. S-au adunat atunci vreo 100 de titluri bifate pe liste de dorințe și apoi cel puțin 10 luni (contorizarea continuă) făr de bani. N-am citit nici jumătate dintre volume.
Pentru că de multă vreme, din adolescență, îmi tot propuneam să citesc o carte semnată Borges și nu reușeam, am ales în pachetul de Crăciun 2018 volumul acesta. Poate nu vor mai trece încă douăzeci de ani pân la următorul.
În anii 90 eram mare fan Cristian Tudor Popescu. Și amu sunt, dar mai bătrânește așa, mai potolit. În anii ăia îi citeam Adevărul literar și artistic. Acolo îl tot pomenea pe Borges, unul dintre scriitorii săi preferați. Îmi amintesc parțial de un editorial, parcă se numea Sărăcuțul Borges, e foarte posibil să mă înșel. În articol prozetarul îi lua apărarea lui Borges într-o dispută ce apăruse după moartea sa. O servitoare făcea mărturii nu prea onorabile. Nu-mi amintesc mare lucru, de ce oi fi pomenit amuș asta?!
***** Despre Borges
M-am gândit mult când mi-am ales dintre toate cărțile una de conversații. Anticipam că nu-i cea mai potrivită cale de a face cunoștință cu un scriitor nou-nouț. Un dialog grozav depinde atât de mult de cel care întreabă or asta chiar nu mai e vina celui care răspunde. Dar mai bine de atât nu putea debuta noua mea dragoste.
Volumul de astăzi cuprinde 200 de pagini de conversații și 100 de conferințe. În prima parte sunt 11 dialoguri între Borges aflat în jurul vârstei de 80 de ani și diverși profesori de la universități de prestigiu. Cei mai mulți dintre aceștia cunoscându-l foarte bine pe scriitor în urma relațiilor de prietenie veche or doar a admirației ce o poartă operei sale. În ultima parte sunt 7 conferințe susținute de Borges pe teme dragi sufletului său. Nu sunt datate, posibil să fi avut loc anterior conversațiilor, dar tot în jurul lui 80. Au titlul Cărțile și noaptea și sunt parte dintr-un vers scris de Borges referitor la orbire. Era director al unei Biblioteci cu nouă sute de mii de volume când a început să nu le mai descifreze coperțile și cotoarele. Atunci a scris Poemul darurilor, care începe astfel: Reproș ori lacrimi nimeni să nu poată / A socoti divina-i măiestrie, / Când El, cu o superbă ironie, / Mi-a dat și cărți și noapte deodată.
- Credeți că e important să fii nemuritor?
- Aș vrea să mor cu totul, trup și suflet, și să fiu uitat.
- Asta vă e dorința cea mai fierbinte.
- Cât despre numele meu, de ce mi-ar păsa de el? Așa un nume încurcat, Jorge Luis Borges, sună ca Jorge Lui Jorges sau Borge Luis Borges, ți se împleticește limba. Abia pot să-l pronunț și eu.
- Păi, v-ați descurcat foarte bine, ținând cont cât timp ați avut să tot repetați.
- Da, optezi de ani. Am peste optzeci.
Ce habar n-aveam despre Borges și mi-o atras atenția:
- Știam că a murit orb, dar nu că o rămas ereditar făr de vedere în jurul vârstei de 60 de ani. Un străbunic, o bunică și tatăl său au murit orbi. Curajoși, fericiți și orbi îi amintește în mai multe rânduri când le pomenește moartea.
- În familia sa se vorbeau spaniola și engleza. Apoi la Geneva a studiat franceza și latina. A învățat singur germana pentru a-și citi autorii preferați în original. Apoi italiana lecturând Divina Comedie în limba lui Dante. După ce a orbit a învățat engleza veche și nordica veche, islandeza. La 80 de ani începuse să învețe japoneza.
- Atât de dezamăgit a fost de primele două cărți publicate încât a interzis republicarea lor. La prima din 1925 nu doar că a făcut asta, dar a tot recuperat dintre exemplarele vândute și le-a ars. Se pare că a reușit s-o lichideze în foarte mare măsură. Nu și-a recitit niciodată nimic din ce a scris, nu are în bibliotecă niciunul dintre volume și a fost de acord cu publicarea Operelor complete doar pentru lăsarea pe dinafară a celor două interzise. Este foarte amuzant în timpul Conversațiilor că imediat ce este întrebat despre una dintre povestirile sale, răspunsul este invariabil: povestiți mai întâi despre ce este vorba acolo că eu nu mai știu. În poemul acesta îl puneți în antiteză cu.../ Oare ce-oi fi scris despre Sarmiento? / Vă spun eu ce ați scris despre el. / Mulțumesc, sunt curios.
Sigur, știu că am 80 de ani. Sper să mor din clipă în clipă, dar ce pot face decât să trăiesc și să visez mai departe, fiindcă visarea e sarcina mea? Trebuie să visez tot timpul și apoi visele trebuie să devină cuvinte și eu trebuie să mă ocup de ele și să fac cu ele ce pot eu mai bine sau mai prost. Așa că nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru greșeli. Cât despre scrierile mele nu le-am recitit niciodată. Nu le cunosc. Când scriu ceva e pentru că trebuie să scriu. Apoi, după ce s-a publicat, fac tot posibilul, și nu mi-e greu, să le uit. Fiindcă suntem între prieteni aici, o să vă spun ceva. Când o să veniți la mine acasă - și sper că toți o să veniți cândva la mine acasă, pe Calle Maipu, în zona de nord a Buenos Airesului -, o să vedeți că am o bibliotecă deloc rea, dar fără de nici-o carte de-a mea, pentru că nu le permit să-și găsească locul în biblioteca mea. Biblioteca mea e compusă din cărți bune.- E adevărat că ați strecurat exemplare ale cărții în buzunarele criticilor, în locuri publice, și apoi, când v-ați răzgândit, ați încercat să recuperați cărțile din librării?
- Da, chiar așa a fost. E atât de neverosimil, că e adevărat. Chiar s-a întâmplat.
- Amintirile mele din copilărie sunt amintirile cărților pe care le-am citit. Sunt mult mai reale pentru mine decât locul în sine. Așa că amintirile mele sunt, în realitate, amintiri din Stevenson sau din Kipling, din O mie și una de nopți sau din Don Quijote.
Cred că omul moare tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva, când nu facem decât să repetăm ceva mecanic. În momentul ăla ești mort. Dar și viața poate să apară în orice clipă. Dacă te uiți la o singură zi, în ea găsești multe morți, dar presupun și că multe nașteri. Dar eu încerc să nu fiu mort.
- N-o scris niciodată romane, și nici n-o prea citit, pentru că acestea-s pline de umplutură, o oboseală pentru trup. În timp ce o povestire se poate reduce la esență.
- Din cele 50, 60 de volume care au fost publicate despre viața sa până-n acel moment nu a citit niciuna. N-am citit niciuna, pentru că știu prea multe despre subiect, m-am săturat de el până-n gât.
- Consideră că doar anumite cărți, în anumite momente ni se potrivesc și recomandă abandonarea imediată a celor care nu corespund. Eu nu-s de acord, dar mi-a plăcut concluzia. Dacă o povestire nu vă inspiră dorința de a ști ce s-a întâmplat mai departe, atunci autorul nu a scris pentru dumneavoastră. Lăsați-l la o parte. Lectura obligatorie e o superstiție
- Pentru că în cărți căuta emoția s-o numit cititor hedonist. Eu rămân la cititor bocitor, chiar dacă în cărți caut tot emoții întâi de toate.
- O preferat toată viața recititul în detrimentul cititului. Mi-am propus și eu ca la pensie doar să recitesc dintre cărțile minunate. Nu-s interesată să citesc toate cărțile lumii, nu văd în recitit ocazii pierdute pentru cărți noi. Cu gândul că poate pensia aia mă va găsi în alte lumi și pe lista lui 2020 sunt titluri de recitit. I-aș sfătui pe toți să citească puțin, dar să recitească mult. Am mai întâlnit îndemnul acesta la Octavian Paler. Limbajul lui Borges în timpul conversațiilor și al conferințelor abundă-n citate pe motiv de recitiri făr de număr.
Întotdeauna am simțit că destinul meu e, înainte de toate, un destin literar; cu alte cuvinte, că mi se vor întâmpla multe lucruri rele și câteva bune. Dar întotdeauna am știut că toate acestea, pe termen lung, se vor preface în cuvinte, mai ales lucrurile rele, deoarece fericirea nu are nevoie să fie transformată: fericirea este un scop în sine.5 steluțe pentru că:
🔺 Am luat cartea în mâini și am mai lăsat-o imediat, adică după 50 de pagini și un ceas.
🔺 Pentru că după primele 30 de file aveam două ciorne pline cu notițe pentru Zambetania. La final am avut cinșpe, dar ce folos dacă nu-i spațiu?! Voi reveni cu două bilețele scurte, ce au ca subiect prietenia și moartea, în colecția Lucrurilor simple.
🔺 Pentru că l-am iubit pe Borges de la primul rând și nu pentru că-l iubește omul de-l iubesc.
🔺 Pentru că am 41 de ani și încă-mi împlinesc dintre visele din adolescență.
🔺 Pentru că am descoperit un autor cum mai sunt extrem de puțini pe lista mea lungă de adorați.
Eu îmi privesc destinul ca pe unul literar. Încă din copilărie am știut că ăsta îmi e destinul. Când am citit biografiile lui Coleridge și De Quincey sau pe cea a lui Milton, am descoperit că toți știau că au un destin literar. Și am știut și eu de la bun început. Am știut că destinul meu va fi să citesc, să visez și să scriu, dar nu asta era esențial. Și întotdeauna mi-am închipuit Paradisul ca pe o bibliotecă, nu ca pe o grădină.Mult a mai durat 2020 să-mi aduci o carte de 5 steluțe. Bogdaproste!
- Borges la 80 de ani. Cărțile și noaptea - editura Polirom, 2014, 307 pagini.
Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:
* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
În 2020 am mai citit:
"Lectura obligatorie e o superstiție" - de luat aminte :D
RăspundețiȘtergereMi-o atras și mie atenția, dar tot mi se pare mai important să citesc tot ce un om s-o străduit să scrie și viața o trimis la mine.
ȘtergereSi eu la fel fac, chiar daca apoi ma plnag si ma jur ca nu mai fac :)))
Ștergere