Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #28

vineri, 10 ianuarie 2020

MOZAICUL BUCURIEI #28

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

Nu știu pe ce drum voi porni în 2020, sper doar să aflu curând. Am adunat 10 luni de când șed în așteptare. Pentru decembrie trecut am ales două momente, cele care vorbesc prea fidel despre visările mele.

- Eu nu vreau tort, nu-mi place deloc!

- Mie îmi place foarte mult, copile! Drept să zic, l-am făcut pentru mine de ziua ta.

Și exact așa fu. Într-o bucătărie în care-mi îngheață picioarele din bocanci grei, în care lumina e mult prea slabă pentru ochii mei defecți, am bibilit o noapte întreagă 4 pinguini și 4 brăduți. Și ce bucurie mare mai fu truda cea dulce! Nici n-o contat respingerea drastică a sărbătoritului, nici că una dintre cremele tortului s-o tot dus la vale și pân la urmă că nici nu fu o combinație prea grozavă (ciocolată albă - portocale). Când o trecut Moș Nicolae, cu numele pruncului cu tot, i-am trimis în întâmpinare 4 pinguini și 4 brăduți. Sper c-o ignorat cât erau de lipicioși din cauza umidității în exces.

Pe când citeam mărturisirile Unui om îndurerat am trăit o clipă intensă. Lecturam paginile absentă, pe diagonală, c-un ochi pe crimele din televizor. La un moment dat mi-am spus: Ia, stai, Mărie! Replay!

În mirosul de cerneală violetă și de hârtie scrisă, Macarie a uitat tot ce nu-i era meserie. Și de aici încolo înceta să mai fie un trufaș cu mâini de hamal. Era un contabil atent și ager pentru care cifra avea un vocabular al ei, problemele ei și sensul ei artistic. Iubea cifrele și viața lor aparte, asta-i tot, și trăia între ele ca într-o lume închipuită. Căci cifrele erau romanul lui cel adevărat, poezia lui toată, visul lui. În rotunjimea precisă a calculelor, el vedea ceva rece, poleit, metalic, în contur cu desăvârșire de neschimbat, ca într-un angrenaj perfect de roți dințate. Avea bucurii frenetice în fața unor calcule încolonate pe toată fața mesei, când adunările, scăderile, înmulțirile și împărțirile din câteva zeci de pagini bucșite de cifre dădeau două totaluri de câte zece cifre absolut semuitoare.

Deși eram în fotoliul meu scump și fragil, făcută covrig, căci altfel nu încap, lectura mă purtase în urmă cu 20 de ani, la primul loc de muncă. Acolo unde toate dosarele erau scrise cu șablonul și păstrate într-o ordine strictă. Da, chiar le văz! Cel mai de sus era registrul albastru, pe care cu un marker negru, subțire cât să-i treacă vârful prin șablon, scrisesem Corespondență - 2002 -. Imediat sub el era dosarul alb, cu șină, pe care notasem CASA - noiembrie - 2002. Explicațiile erau în dublu exemplar: pe cotorul dosarului vertical și pe mijlocul copertei orizontal, pe 3 rânduri. Apoi veneau două dosare pe care le țineam băgate unul într-altul. Pe cel mai subțire era scris NIR - magazin - semestrul II - 2002. Dosarul ce se lăsa îmbrățișat și pitit era mai gros și se numea NIR - U.M. - noiembrie - 2002. Imediat sub ele se găsea cel pe care scrisesem BANCA - volumul IV - 2002. Cel mai de jos era un dosar leșinat și rufos. Era scris tot cu negru, se numea IEȘIRI - 2002 -, dar era plin de amprente violet de la foaia de indigo, pe care o foloseam pentru a scrie exemplarul numărul doi al facturilor emise, cel care se afla îndosariat acolo. Acesta era primul raft într-un dulăpior negru cu două etaje. Aș putea continua și cu raftul de jos asemeni și cu ordinea dosarelor de la următorul loc de muncă după 6 ani. De închid ochii pot spune care dosar era roșu lucios or vernil pal, care era îngălbenit de ani și care era munca mea 100%. Știu locul biblioraftului albastru pe care era scris Tichete de masă sau al celui vișiniu ce avea pe prima pagină un grafic al cecurilor emise. Ei, da, nu-mi amintesc ce scria pe el! Nimic oare?! Poci inventaria ordinea dosarelor și din micul birou pe care-l aveam anul trecut, pe vremea asta, în laboratorul de cofetărie. Aș mai putea mărturisi în ce ordine a culorilor erau așezate farfuriile pe bufetul din apartamentul cel nou și bucătăria cea mov. 7 ani cât am locuit acolo au avut aceeași așezare. Prima era galbenă, ultima grena. Dar asta nu mai ține de aceeași poveste.

Pentru că ultimii foarte mulți ani de contabilitate au fost mai mult de frecat menta uitasem complet cât mi-o plăcut munca asta cândva. Reținusem doar că dragoste mai mare ca aceea cu dulcegăriile n-am întâlnit. O, ba da! Chiar ba da! Sunt un om fixist, extremist de fixist. Totul devine atât de simplu când lucrurile au o poziție a lor veșnică. Ce bucurie într-un haos de hârtii, documente, ciorne să se aștearnă echilibrul. Între zeci de cifre s-o descoperi taman pe aia care nu-i pe poziția corectă. Și să se facă astfel dreptate după juma de ceas, trei zile or mai mult de când o cauți.

Mda, semne bune anul are.

________

În arhivă: