CRONICA VIEȚII MELE - BOB DYLAN

De ce astă carte

Cronica vieții mele este din pachetul dăruit lui B. de Moș Crăciun în 2018, adică dintre cărțile cumpărate pentru mine să i le povestesc și lui. Mi-am dorit-o pentru că îmi plac foarte mult biografiile, chiar de nu am mare știință despre subiectul lor. Reducerea fu de 72%, o fi contat și asta, zic.

*** Despre Cronica vieții 

Nu-s dintre oamenii care iubesc muzica, o trăiesc, o absorb. De cele mai multe ori pentru mine este zgomot de fond. Lucrez foarte bine într-o liniște deplină. B. dacă nu are muzica suficient de tare, încât să duduie toate geamurile, nici nu începe munca. Și lucră de acasă, ce fericire! Știe ani și titluri și nume de muzicieni, are genuri la care este complet alergic, iscă mare tărăboi pe orice temă muzicală. Ce pierdere de energii, zău!

...ce-am făcut ca să mă desprind a constat în simple variații folk cărora le-am suprapus un nou imaginar și o nouă atitudine, am recurs la expresii pregnante și la metaforă combinate cu un nou set de comandamente, care au evoluat înspre ceva diferit care nu mai fusese auzit până atunci. 

Am citit volumul acesta făr să am mare habar despre ce este vorba ziceam, adică un mare artist, bla-bla, cuvinte goale dară. Și s-o văzut repede că nu-i o scriitură pentru mine. Este 99,9% despre muzică și 0,01% despre omul Bob Dylan. Adică exact motivul pentru care am cumpărat titlul nu se regăsește în conținut. Sunt inventariați mulți muzicieni, genuri, contribuții despre care n-am auzit niciodată. M-am amuzat teribil căci după frustrarea că n-am auzit în viața mea de Wanda Jackson, Woody Guthrie, Dave Guard, Tony Glover, Sonny Terry, ș-aș putea continua lista cu cel puțin  încă o sută de nume și prenume, am ajuns la un tip pe care-l știam bine  de pe canalul de crime, Caryl Chessman.  Un condamnat la moarte care jefuise și violase mai multe tinere printr-o metodă inventivă: atașa la mașina proprie un girofar de culoare roșie. Oprea astfel fetele pe care le obliga să coboare din mașină și le ducea în pădure, unde faptele se petreceau după cum am povestit deja. 

Cum de apare dosarul lui Chessman în viața lui Dylan? Simplu! Cronica vieții mele este un mic tratat despre istoria muzicii folk americane în a doua jumătate a secolului XX. Spațiul redus ce rămâne după ce se analizează muzica este umplut de evenimente cotidiene: campania electorală a unui candidat la președinție, manifestări civice în apărarea vieții unui criminal în serie, o nouă piesă de teatru.  Abia după istoria muzicii, transformarea Americii  și actualitatea zilei urmează printre picături câteva date biografice. Aceasta a fost marea mea dezamăgire, dar îi înțeleg pe cititorii cărora tocmai aceste aspecte le-au asigurat o lectură copleșitoare. Și sunt foarte multe lecții practice despre muzică, referitoare la compunerea versurilor și tehnici de cântat la chitară. 

Elvis este amintit de câteva ori (o, da, în sfârșit un cunoscut!) dar făr de ceva memorabil, în schimb mi-o atras atenția textul dedicat lui Bono. 

Într-o seară, Bono, solistul de la U2, a venit la cină împreună cu niște prieteni. Să stai la masă cu Bono era ca și cum ai fi luat masa la vagonul restaurant al unui tren, ai sentimentul că ești în permanentă mișcare, că te îndrepți undeva. Bono are sufletul unui poet din vechime și trebuie să fii foarte grijuliu cu el. E capabil să ragă și să cutremure pământul. Este, de asem,enea, un filosof amator. A adus cu el o navetă de Guinness. Vorbeam despre tot felul de lucruri care pot constitui subiectul unei conversații la vreme de iarnă, (...). Bono făcea afirmații care ar fi putut pune pe gânduri pe oricine. E precum personajul dintr-un film de demult care se luptă cu un șobolan cu mâinile goale și mai reușește și să-i stoarcă o confesiune. 

Dintre cele câteva informații personale mi-au plăcut mult fragmentele despre Suze,  prima iubire a artistului. Deși nevasta și pruncii sunt  pomeniți ici, colo, povestea lor lipsește cu desăvârșire.  Dar, na, e abia primul volum. 

...Pe aceasta o chema Susie, dar ea își pronunța numele Suze. De la bun început, n-am putut să-mi iau ochii de la ea. Era cea mai senzuală ființă pe care o văzusem vreodată. Avea pielea albă și părul auriu, italiancă până-n măduvă. Aerul s-a umplut deodată cu frunze de bananier. Am început să vorbim și capul a început să mi se învârtă bezmetic. Săgeata lui Cupidon îmi mai șuierase pe la urechi și înainte vreme, însă, de data aceasta, m-a lovit drept în inimă și greutatea ei m-a răsturnat peste bord. Suze avea șaptesprezece ani (...). Să mă întâlnesc cu ea însemna să pășesc în lumea basmelor din O mie și una de nopți. Avea un zâmbet care lumina o întreagă stradă aglomerată și era extrem de vie, avea un tip foarte particular de voluptate, părea o sculptură de Rodin care prinsese viață. Îmi evoca o eroină libertină. Era genul meu. 

Despre steluțe

Ptiu, ptiu, să mă stuchi pentru a nu mă deochea! Am izbutit pân acuș în toate zilele anului ăstuia să citesc, de nu mai multe pagini, măcar câteva rânduri. Ordinul pentru 2020 impune să citesc cel puțin 50 de pagini pe zi, adică cel puțin o oră, dar mi-s, pentru moment, mulțumită de cele câteva rânduri, care-s mai mult decât niciun cuvânt citit zile multe la rând. 

Nu-s multe de zis despre steluțe. Când artistul este uriaș, omul cu același nume nu mai încape, deși eu după el tânjesc în tot manifestul său artistic. Este de departe o carte dedicată fanilor săi și celor interesați de artă, creator, poezie, muzică, star. Sper ca volumul doi, de-o exista,  să-l aducă puțin la lumină și pe omul Robert Allen Zimmerman. Cea mai mare surpriză a cărții ăsteia este faptul că-i lipsește integral emoția. Poate o fi toată în muzica despre care povestește, adică într-o limbă străină mie. 

Trei steluțe pentru că a fost o lectură facilă (am citit-o în două amiezi), chiar de la fiecare pas apăreau nume care nu-mi transmiteau nimic, o îndârjire în urmărirea vocației sufocantă pentru ignoranta de mine. Însă căutarea unui drum, acolo unde există doar bariere și supraviețuirea într-o lume anapoda sufletului tău îs lecții grozave oricât de puțin îți iubești profesorul.  

- Cărților de cinci steluțe, eu vă aștept în continuare!
- Venim, Mărie, acuș venim!

• Cronica vieții mele - Bob Dylan, traducere din engleză de Dan-Silviu Boerescu, editura Humanitas Fiction, 2015, 282 pagini. 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*         cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

**        volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează             doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

***       cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

****      scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

*****    cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept             să le repornesc.

În 2020 am mai citit:

1. Caractere atipice - Tom Hanks ****
2. 12 ani de sclavie - Solomon Northup ****
3. Trenuri cu prioritate - Bohumil Hrabal ****
4. Zogru - Doina Ruști ****