miercuri, 26 februarie 2020

POVESTEA FARIDEI



(3/5) ➤ Pentru că-n februarie am adunat mai multe rețete, mi-am rezervat pentru cărți ultimele zile. 
De ce astă carte
Am ales volumul acesta din lista memoriilor, pe care mi-a arătat-o librăria virtuală în Vinerea din noiembrie a marilor reduceri. 50% scria în dreptul lui. Nu auzisem / citisem nimic despre el înainte, doar apărea acolo cu toate cele 5 steluțe. 

*** Povestea Faridei
Povestea femeilor traficate m-o emoționat teribil dintotdeauna. Îmi amintesc de cea a unei rusoaice, au trecut 20 de ani de când am văzut-o într-o noapte pe TVR, care o dispărut din patul de acasă, de lângă soț și băiețel. A fost salvată, nu mai știu după cât timp, prin eforturile disperate ale partenerului său și deși în momentul filmării era la 5 ani după acea tragedie încă nu suporta să fie atinsă. Avusese zile în care a fost abuzată și de 20 de bărbați. Când fusese răpită avea la mână o cruciuliță din lemn dăruită de fiul său. În timpul filmării se întreba cum de nu-și pierduse mințile, doar concentrându-se pe cruciuliță, când era atât de limpede că Dumnezeu e doar personaj într-o carte groasă.

Farida este o copilă din nordul Irakului. Are 18 ani.  Suntem în anul domnului 2014.  Satul în care locuiește cu familia sa (mai are 4 frați) este atacat de ISIS. Toți bărbații sunt omorâți (printre care tatăl Faridei și un frate mai mare). Toate femeile și toți pruncii sunt vânduți ca sclavi. După tentative făr de număr de a se sinucide sau de a evada,  Farida izbutește să se salveze. 

Cum a reușit să scrie cartea, de fapt a povestit ce a trăit unei ziariste germane,  este evident pe tot parcursul poveștii, oricât de terifiante sunt evenimentele în cele 3 luni de sclavie, că nu va muri. Făr de suspansul ăsta și cu atât de multe știri despre tinerele abuzate,  pe mine aceste prime memorii ale unei supraviețuitoare a terorii ISIS nu m-au atins pân la nivelul de 5 steluțe. 
- Aveți grijă de voi, zise tata grav. Și nu uitați ce v-am învățat: religia este cel mai important lucru din viața noastră. 
Dacă drama proprie a Faridei nu m-o prea durut, multe dintre detaliile lumii despre care vorbește m-au copleșit și înfuriat făr de măsură. Există mult Dumnezeu în carte, și dacă El îi cu asupra de măsură, educația sexuală lipsește cu desăvârșire într-atât încât nici să nu poți gândi abuzurile la care ești supus zi de zi. În numele dumnezeului ăluia se petrec toate atrocitățile. Și-n numele dumnezeului ăstuilalt se acceptă.  Nu pricep nimic căci eu îs făr de El din capul listei. 
Dar niciuna dintre femei nu se mișcă de pe loc. Chiar dacă ne era tuturor o frică teribilă de ceea ce avea să urmeze de-acum înainte, trecerea la islam nu reprezenta pentru noi o opțiune. Nici pentru mine. Am auzit răsunându-mi în minte clar și răspicat cuvintele tatei: moartea și exilul sunt în orice caz mai bune decât trădarea propriei religii. 
Printre atâtea cazuri mediatizate de emigranți care doar distrug și abuzează în Germania,  povestea Faridei aduce un pic de lumină și pentru altfel de dosare. Ea învață în noua țară pentru a-și împlini visul din adolescență: să predea matematica. Și familia supraviețuitoare locuiește cu ea și muncește într-o zonă păstrată secretă încă. 

 Despre steluțe
Deși n-am lăsat cartea din mână, am citit-o într-o noapte, n-o fost o poveste care să mă emoționeze pân la lacrimi. Nici scriitura nu m-o impresionat, chiar de e a unei jurnaliste germane multi-premiate ziceam. Pân la urmă puteam termina cu 4 steluțe, nu știu a spune de ce le-am găsit pe 3 mai potrivite. 

Mi-am pus lațul în jurul gâtului. Însă, de această dată nu era niciun pat de pe care să pot sări. Așadar, mi-am tras picioarele în sus. Am simțit cum se strângea lațul și cum mă lăsa fără aer. Am început să horcăi după care am amețit. Nu mai știu exact ce a urmat. Probabil că picioarele mele au ajuns din nou pe pământ, astfel încât nu m-am sufocat imediat.
Atârnam așadar cu capul în laț și mă găseam într-o stare de întunecare spirituală. Încercam să-mi trag din nou picioarele sub mine, pentru a grăbi procesul morții. Dar îmi pierdeam mereu cunoștința și, odată cu ea, capacitatea de a-mi controla membrele. În cele din urmă bara de fier din zid se rupse și m-am prăbușit la pământ. Știam: eșuasem din nou.
Dimineața își făcu apariția Emirul și mă găsi în celulă, pe jos. Fu cuprins pe dată de un atac de furie.
- Bestie nenorocită, urlă el. Dacă vrei neapărat să mori, te pot ajuta cu cea mai mare plăcere. O să-ți dau eu ție o lecție!
Mă lua pe umăr și lua cu sine și bara cu cârlige atunci când mă cără afară din celulă. În chip ciudat, pe acesta nu-l deranja câtuși de puțin că nu aveam niciun voal pe mine și că purtam doar acea rochie albastră, pe care o uram. Era rochia în care mă violase. Nici măcar nu-i păsa de faptul că mă vedeau astfel ceilalți bărbați. Ba din contra: îi încuraja chiar să-l urmeze. Curioși cum erau din fire, aceștia nu se lăsară invitați a doua oară. Bănuiam că se va petrece ceva rău, atunci când mă dusese în încăperea în care ajunsesem în urmă cu mai multe zile împreună cu Evin. Zeyad mă puse pe o masă și ceru să i se aduca niște cabluri de curent electric. După care începu să mă bată, înnebunit de furie.

Da, eu care amu șed în fața sobei, pe un scaun cu trei perne și trei pisoi penalizez cu două steluțe un roman care spune, cum poate, povestea terifiantă a lumii atât de aproape de noi. Memoriile lui Yeonmi Park (AICI am scris despre ele în 2018) și lupta sa pentru evadarea din Coreea de Nord mă bântuie și astăzi, deși a trecut mai mult de un an peste lectura lor.  În timp ce scriu asta, cu mult înainte ca textul să fie publicat, pe televizor se aude (nu mă uit) povestea unei țigănci minore bătute cu biciul de tatăl copilului ce-l poartă. Mama ei și concubinul acesteia sunt spectatori. Tânărul partener vine cu jăratic  p-un făraș ș-o bagă cu ambele mâini în cărbunii încinși pe copilă. Aici plâng instant, cum în 300 de pagini n-am făcut-o. 
  • Povestea Faridei: fata care a învins ISIS, Farida Khalaf, Andreea C.  Hoffman, editura Rao, 2016, 278 pagini. 
Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:
*       cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****    scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
*****  cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

__________________
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)