Zambetania: CÂINII NEGRI

Lichidarea cărților neterminate, o provocare al cărei capăt nu se zărește în ăst an (1).

Inventarul cărților în curs de citire

Deși planul lui 2019 poruncește să citesc doar dintre cărțile neterminate ale anului trecut, de la a doua carte am încălcat restricția. Păi ar însemna să trudesc la patru volume tot anul, căci n-am descoperit butonu' care-mi dă dezlegare pentru cărțile sunt scrise și spre a fi abandonate înainte de ultima filă.

În speranța că voi ajunge cândva să citesc doar o carte, treacă de la mine, hai, două, am introdus raportarea necititelor. Dintre cele începute în 2018 am 2 neterminate din 6 ș-am pornite din 2019 încă 6 bucăți.

De ce astă carte

Deși îmi place mult scriitura lui Ian McEwan, niciuna dintre ele nu fu dezamăgitoare (i-am citit doar Grădina de ciment și Durabila iubire), nu-i vine prea des rândul la achiziție. În campania de adunat stocuri de cărți pentru zile multe făr de bani s-o nimerit doar un volum al acestui autor, Ispășire, dar în momentul în care am încălcat interdicția de a comanda noi teancuri nu l-am mai sărit.

** CÂINII NEGRI, cea mai trudită lectură a anului

Îmi plac prefețele scrise de autorii cărților. Rar într-un astfel de text găsesc o poveste curată, adesea un străin se chinuie la nivelul cel mai pompos și încâlcit cu putință să depășească lucrarea pe care o precedă. Când am văzut cele 23 de pagini într-o Prefață semnată Ian McEwan am anticipat o lectură grozavă.

Am citit însă chinuit începutul ăsta, poate chiar cu mai mare trudă decât romanul. Am revenit asupra lui de 3 ori în speranța că e ceva ce-mi scapă la prima și la a doua citire.

În urma unui accident auto, Ian își pierde ambii părinți. Avea 8 ani. Locuiește cu sora sa Jean și fiica acesteia, Sally, în apartamentul moștenit împreună. Jean are o relație violentă c-un tip Harper, motiv pentru frate să se tot ascundă cu fetița neglijată din calea crizelor furioase. Studiază mult, se bucură de momentele în care părinții prietenilor săi îl tratează ca pe un adult, în timp ce în casa sa există o zarvă continuă pe motive de alcool și violență domestică. La 18 ani este acceptat la Oxford, este și anul în care Harper dispare din viața celor trei.

A avea grijă de țânci înseamnă a te alinta pe tine însuți.

La 35 de ani se căsătorește cu Jenny Tremaine. Socrii săi, Bernard și June, îi devin părinții după care tânjise, el la rându-i este tatăl a patru copii parcă.

Câinii negri este un volum de memorii ce are în centru relația dintre June și Bernard și-n secundar pe cea a lui Ian (în carte Jeremy) cu Jenny. Are 4 părți și puțin sub 200 de pagini, dar fu chinu naibi să-i ajung la capăt.

Părinții soției sale trăiesc separați chiar de la începuturile căsniciei. Nu divorțați, doar în zări diferite. Ea la o fermă din Franța, el în Anglia și cei trei prunci ai lor când la unul, când la celălalt.

June era mama mea adoptivă, cea care-mi fusese dăruită de iubirea mea pentru Jenny, de convenţiile căsătoriei şi de soartă, ca o recompensă primită cu o întârziere de treizeci şi doi de ani.

Bănuiesc că ginerelui îi păru fascinantă povestea cuplului, altfel de ce s-ar fi documentat atât de mult pentru a o scrie? Cercetarea pornește pe ambele fronturi, mărturisirile ajung pân la detalii sexuale. Dialogurile se poartă cu June care se află la sfârșitul vieții într-o clinică azil și cu Bernard, la Berlin în momentul căderii zidului or în Polonia călătorind spre un lagăr nazist. Mărturisirile, uneori confuze, de cele mai multe ori sunt divergente, chiar contradictorii.

Nu puteam interveni în niciun fel. Nu se găsea acolo nicio ființă pe care s-o hrănești, s-o eliberezi. Noi nu eram decât simpli turiști. Ori veneai aici și cădeai pradă disperării, ori îți afundai mai tare mâinile în buzunare, găseai mărunțișul încălzit de corp și-l strângeai în pumn și-ți dădeai seama că te-ai mai apropiat cu un pas de cei ce visaseră coșmarurile. Aceasta era rușinea noastră inevitabilă, partea noastră de nefericire. Eram de partea cealaltă a baricadei, de vreme ce ne plimbam liberi, ca odinioară comandantul lagărului sau superiorul politic, vârându-ne nasul într-un lucru sau altul, știind unde este ieșirea, având certitudinea deplină că cina următoare ne este pusă deoparte.

Poate că l-a fascinat povestea celor doi îndrăgostiți comuniști supraviețuitori ai războiului și despărțiți apoi în vremuri de pace pentru a trăi și a îmbătrâni separat. June era translator, Bernard lucra în serviciile secrete, s-au întâlnit la Londra, în 1944.

Marx, Lenin, Stalin, drumul înainte, eram de acord pe toate aceste teme. Ne-am înființat o utopie privată și credeam că e doar o chestiune de timp până ce toate națiunile ar fi urmat-o.

Care-i secretul câinilor negri? Atâta mister o creat povestitorul în jurul lor de ajunsesem să cred că erau zburători și vorbitori. Erau doar doi dulăi, anormal de mari, fioroși e drept, pe care June are ghinionul de a-i întâlni taman când soțul său, entomolog talentat, e cu nasu în țărână concentrat pe descoperirea a noi gâze, cu mult în urma ei. Se aflau în Franța, în luna de miere. Din clipele acelea, miraculos salvatoare, June îl descoperă pe Dumnezeu și relația de îndepărtare spirituală de soțul ei ateu invincibil debutează. Bernard n-a crezut niciodată în adevărul grozăviei ăsteia.

Acum că am reușit să schițez cu mare chiu, cu vai, povestea parcă nu mai e atât de chinuită nici lectura volumului. Dar este! Sunt mii de detalii cărora nu le-am înțeles folosul și care sufocă textul, e un continuu du-te-vino între June și Bernard, între trecut-prezent-trecut de nici nu mai știi care fir e continuat de unde. Toate plusurile scriiturii ăsteia, câte or fi, mi-au scăpat.

Despre steluțe
N-am ce justifica despre steluțe. Într-o lună întreagă am abandonat cele 200 de pagini ale Câinilor negri de cel puțin 20 de ori.

Câini negri - Ian McEwan, traducere din limba engleză și note de Virgil Stanciu, editura Polirom, 2015, 205 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut niciun zâmbet or emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pentru care nu năzui să le recitesc;

***** cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

________________

În 2019 am mai citit: