joi, 11 aprilie 2019

CULORILE RÂNDUNICII - MARIUS DANIEL POPESCU


Provocarea 7 texte în 7 zile, episodul numărul 4. 

_______________
Inventarul cărților în curs de citire
  • Deși planul lui 2019 poruncește să citesc doar dintre cărțile neterminate ale anului trecut, de la a doua carte am încălcat restricția. Păi ar însemna să trudesc la patru volume tot anul, căci încă n-am descoperit butonu' care-mi dă dezlegare pentru cărțile sunt scrise și spre a fi abandonate înainte de ultima pagină


În speranța că voi ajunge cândva să citesc doar o carte, treacă de la mine, hai, două, am introdus raportarea necititelor. Dintre cele începute în 2018 am neterminate din 6 ș-am pornite din 2019 încă bucăți. Motiv pentru care, de săptămâna viitoare, începe provocarea Ai 15 zile să termini 7 dintre cărțile începute!


De ce astă carte
  • Mi-am comandant volumul în campania dacă tot vor fi șase luni făr de salariu, ia să-mi cresc  stocuri de cărți,  în toate săptămânile,  cât mai îs bani.  
Pe unul dintre bilețelele din Borcănașul fericirii povesteam că un text zambetan despre o carte (ĂSTAm-a dus în contact cu autorul ei. Cartea era Simfonia lupului,  iară scriitorul e Marius Daniel Popescu. Acea întâlnire a determinat la rându-i sosirea volumului de astăzi și interesul pentru titlurile ce-i vor urma.



*** CULORILE RÂNDUNICII
Într-o lume ideală, în care toți timpii sunt dedicați lecturii, cartea aceasta ar fi fost savuroasă. În vremurile în care timpul pentru cărți e smuls din orele de somn or din cele administrative, un volum care-mi solicită multe ceasuri de lectură este un chin. Nu vorbesc despre o lucrare de sute de pagini spre mie, care în mod obiectiv înseamnă timpi, ci despre aceasta care are de zece ori câte douăzeci de pagini.  Despre ce vorbesc?! 

Îmi amintesc de o oră de română din liceu. Întotdeauna am iubit orele de limba română chiar dacă am cam urât profesorii care o predau și pe cel din liceu cel mai tare.  Sigur c-am uitat toate detaliile, ba chiar și informațiile de bază. Știu că era ceva postmodernism, un text care bifase toate cuvintele din DEX, ceva înspăimântător pentru o gașcă ce aștepta vacanța de vară. Trupă de liceu economic, adică și făr de pretenții literare, nu doar cu ochii pe fereastra însorită. Și mă trezesc eu vorbind, în timpul orei zic, pe schiță. Toate materiile, indiferent de câtă lălăială aveau, inclusiv cele din facultate, mi le rezumam în schițe inginerești. Și dădeam din mâini cu patos  că ăla o fost primu și o zis că cerul e albastru, apoi o apărut ălalaltu care o spus ce nuanță de albastru și al treilea cât e de pufos albastrul. Aberez acum pentru că nu-mi amintesc subiectul, deși mă gândesc adesea la ora aia.  Termin lecția învățată și mă așez. Manu, care stătea în fața mea, pe diagonală, s-o întors uluită. Ce mișto ai povestit, eu n-am înțeles nimic din textele din carte, ce ai zis e chiar de acolo?!  Într-un top 50 întocmit de Manu n-ar fi apărut cărțile. Și nu scriu asta cu aroganță sau cu răutate, ci doar pentru a lumina cât de frumos a fost comentariul ei. 

Așa am citit cartea asta, de parcă ar fi trebuit să o fac populară colegilor mei neinteresați de beletristică. Începeam textul prin a mărturisi că într-o lume ideală aș fi savurat-o. Mi-ar fi plăcut cât de multă teorie literară conține, de parcă ar fi scrisă special pentru critici și jurii de concursuri literare. Dealtfel a și primit numeroase premii. Aș fi adulmecat pe îndelete nebunia întrepătrunderii planurilor, pe același rând poți fi azi în viața de lipitor de afișe a personajului, dar trei cuvinte mai încolo aterizezi în casa în care și-a petrecut primii ani ai copilăriei,  pentru ca cinci semne de punctuație mai departe să fii în morga din care trebuie să scoată sicriul mamei. Și-i greu să te dumirești în care dintre trecuturile astea e prezentu. Pentru mine fu. Acum-ul e dat de paragrafele în care poveștile au ca subiect fiicele (oare?), dar toate celelalte pățanii n-aș ști să le ordonez cronologic până la un prezent trecut. Or eu am nevoie de asta pentru schița din cap. Să mai zic că nici mintea n-o mai am odihnită ca-n urmă cu douăzeci de ani pentru a traduce un text din română în română?! Nu mai zic. 
În timp ce ospătarul deschidea sticla, el se legăna ușor pe scaun și privea spre bărbatul care manevra tirbușonul. Zâmbea și nu știa că îi priveam pe amândoi ca și cum aș fi contemplat o imagine înghețată și îmi spuneam "ce naiba caut aici?!".Aveam adesea astfel de imagini care mi se opreau în minte și care mă desprindeau de realitate. Scene cu fiica sau soția mea. Scene cu colegii din redacție sau cu scriitorii pe care îi intervievasem. De data aceasta, realitatea mea se oprea asupra ei înseși, îl priveam pe chelner care așeza sticla  pe masă și aveam certitudinea că asist la un film și nu la o frântură din viața mea. Învățasem să mă extrag din aceasta particularitate comportamentală. Când aveam  nevoie s-o fac, vorbeam cu mine însumi și îmi spuneam "gata, trebuie să mă concentrez pe ceea ce se întâmplă" și ieșeam din imaginile mele înghețate ca dintr-un vis pe care l-aș fi putut programa. (Pag. 50)
De la jumatea lui martie m-am luptat cu lectura rândunicilor și de aceea zic că nu fu o plăcere. Chiar de savuram un artificiu de tehnică literară  și ineditul unei povești făr de poveste, mă raportam continuu  la faptul că tot în timpul ăla aș fi terminat juma de carte cu un alt gust.

Ca și în Simfonia lupului, unde mai ușor am urmărit firele, deși e scrisă identic Culorilor rândunicii, lipsesc dialogurile (în sensurile de liniuță de la capăt), nu cu desăvârșire, dar sunt foarte puține, rândurile sunt lungi și paragrafele ating adesea o pagină întreagă, textul curge bloc din capăt în capăt ceea ce pentru mine este sufocant, neexistând spațiile în care să respir. 

Mă tot gândesc cum sună textul ăsta pentru un cititor care își dorește să cumpere astă carte, dar încă e nelămurit. Iubesc cărțile și mi-ar plăcea să le fac iubibile și altora. Degeaba scriu  despre cât de zemoasă și de aromată este o piersică dacă omul pe care-l ispitesc este alergic la puful ei. Compatibilitatea cu o scriitură anume este organică exact ca cea dintre doi oameni. Știu că e băiat bun, îl văd că e, dar nu-i de ajuns pentru a vibra. Și, totuși, mi-aș dori să-și găsească o fată care să-l merite. Sper ca astă carte să-și găsească cititorii care să o merite.  
Mașina trece prin fața Fabricii de roți și osii de tren care se află la intrarea în orășelul copilăriei tale, unchiul tău spune "să nu uităm să mergem mai întâi după cruce!", tu te gândești la moartea care ne traversează fără încetare și îți spui că suntem toți niște treceri de pietoni și că moartea traversează întotdeauna pe zebră. (Pag. 152)
Cu siguranță voi cumpăra următorul titlu semnat de autorul Lupului  și al Rândunicilor. De nu mă prinde în goana de a bifa lecturi pe repede înainte (în sensul că-s multe cărți necitite în așteptare), poate că vor fi mai multe steluțe. 



Despre steluțe

- De ce se cheamă Culorile rândunicii? mă-ntreabă B. când mai am douăzeci de pagini necitite.
- N-am habar, probabil exact explicația asta am sărit-o în citire sau poate că sunt atât de multe gri-uri în tot ceea ce trăim că-i musai ca unele să fie roz bombon și altele verde electric. Habar n-am!


Mărturiseam autorului că nefiind o poveste continuă, cu personaje complexe, n-am reușit  să iubesc Culorile rândunicii. Ceea ce e grozav! Iubirile mele sunt altfel de scriituri,  dar volumul ăsta rămâne strașnic și făr să-l premiez eu cu cinci steluțe.
"Pentru Marius Daniel Popescu, totul este materie literară: căderea unui tiran, dar și cardul de fidelitate de la supermarket, care îl răsplătește pe vajnicul cumpărător cu un set de douăzeci de cratițe: Ies mereu în lume, unde subiectele nu lipsesc niciodată. Marea luptă a scriitorului ține de stil" (citat din Liberté pe ultima copertă)
Pe când trudeam să citesc măcar o pagină pe zi mă gândeam adesea la filmele românești multipremiate. Nu te prinde povestea, pentru că nu există, dar cum juriul ăla o fi văzut el ceva ce ție îți scapă, stai și te bunghinești la cum cade umbra când personajul înghite a zecea lingură de ciorbă, după un sfert de ceas de când face doar asta. 

Textul meu e un ghiveci, la fel ca toate celelalte în care pe măsură ce scriu despre o carte, aceasta nu mai e atât de groaznică pe cât i-o fost lectura. Ba dimpotrivă. Sunt câteva pasaje, ca și în Simfonia lupului, în care personajul povestește despre jocurile copilăriei. Pentru că au fost și ale copilăriei mele le-am citit cu mare atenție și nostalgie. M-au teleportat în fața blocului unde se juca țurca (eu nu jucam, dar eram fanul înfocat al soră-mii) sau castel (îl jucăm și acum cu prietenii Copilului) ori în clasa de la școală în care se sărea lapte gros (pot simți durerile de spate cauzate de aterizarea celui mai durduliu dintre colegi și asta nu doar pentru că-s pe cale de hernie de disc, ci pentru că detaliile cărții te poartă cu totul într-o altă viață, chiar de-i apusă). 

  • Culorile rândunicii / Marius Daniel Popescu, traducere din limba franceză de Simona Modreanu,  editura Polirom, 2014, 197 pagini. 



Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele de n-aș fi atât de subiectivă:
*          cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**        volume cărora le-am citit toate paginile,  dar care nu mi-au  născut  niciun  zâmbet  or  emoție;  finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***        cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****       scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pentru care nu năzui să le recitesc;
*****    cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare,  care mă bântuie;  lecturi pe care abia aștept să le repornesc.



___________________
În 2019 am mai citit:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu