Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #23 (IULIE)

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

Episoadele seriei ăsteia se dau tot mai greu scrise, motiv pentru care, ca de atâtea alte ori în trecut, va fi abandonat și proiectul ăsta drag curând.

Bunicile spun lucruri trăznite și nepoatele asemeni.

Bunica pe 29 iulie a împlinit 95 de ani. A fost atât de emoționată toată săptămâna în care a aflat că ajungem încât l-am iertat pe tata că ne-o stricat surpriza vizitei aniversare. I-o plăcut mult tortul pentru că a crezut că-i făcut de mine. Nu i-am rectificat credința. Altfel nu l-ar fi gustat. Foarte puține mănâncă din cele pe care nu le știe de o sută de ani. Ultima ei plăcere sunt pufuleții, pe care i-a descoperit abia de Paștele ăsta. Mă și mir că i-a-ncercat. Mie mi-a plăcut mult torta pentru că a fost delicioasă: blat negru, cremă de vanilie, nici foarte dulce, nici foarte însiropată, exact cum eu n-aș fi nimerit-o.

- A, păi, dacă vă trebuie luni, trec pe la laborator și-l fac duminică seară!
- Mulțumesc, prăvălioară, viață lungă să ai!

I-am prezentat bunicii pentru prima dată fiul vitreg. Nu-mi amintesc de-n ăștia 3 ani i-am pomenit de existența lui. Posibil că nu. Într-unul dintre momentele în care am rămas singure, nu în ăla în care mi-o strecurat cele câteva bancnote, pe care le consider alocația mea de mulți ani, mi-o șoptit cu voce tremurândă și cu ochii mari (e aproape oarbă):

- Mama copilului e pe lângă voi?! Dacă o să te omoare că i-ai luat bărbatul.

- Am primit bărbatul pe care ea l-a abandonat și e departe, bunico!

- Eu tot cred că trebuie să ai mare grijă!

Presupun că-n rugăciunile ei vestea asta o urcat pe locul doi, imediat după Te rog, Doamne, fă să mor în somn! urmează asta cu Să n-o omoare, să n-o omoare!

- Mama Buna, te rog, să nu mori până când vin data viitoare! O să mă supăr rău de nu mă aștepți! i-am ordonat la despărțire doborâtă de teama lui oare asta e ultima dată când o văd?

- Mă strădui să te aștept, dar doar anul ăsta. Tu când mai vii? La vară?

Să ai un veac de aniversări și să te fericească suflatul în lumânări ca-n primele dăți, ăsta-i secretul!

Am aflat leacul tinereții făr de bătrânețe și nu-mi folosește la nimic.

Bunica lui a împlinit 94 de ani. După ce a stat o săptămână în spital și a zăpăcit toate cadrele medicale, solicitând perfuziile alea care o împrospătează, s-o dus la tuns. Presupun că s-a programat și la pedichiură, dar de asta nu-s atât de sigură. După săptămâna de spital o șezut o alta cu noi, în casa cea nouă. Timp în care nu am auzit decât: merg cu tine să rupem crengile, eu cu foarfecul, ea cu piciorul, curăț eu ceapa, deci acum ai pus smântâna și ce mai faci, de dimineață am admirat florile galbene, ce bune sunt roșiile negre, ce frumusețe, CE FRUMUSEȚE e viața, Rita dragă, nu mă linge, știi că nu-mi place, deși te iubesc mult!

Leagănă motănașul cântându-i nani, nani, puiul mamii sau recitându-i pisicuță, pis, pis, pis, te-am visat azi noapte-n vis, rar, cald, cu zâmbet, pentru o conexiune completă. O privesc, e toată Bucurie, din zori până-n amurg. Ce binecuvântare e-n toate clipele ei! Și pricep că ăsta-i secretul longevității. Io-s o ciufută cu program nonstop, nici să nu mi-i dai pe toți ai ei, că nu-mi trebe!

- Dragă, azi noapte n-am putut dormi din cauza emisiunii ăleia la care ne-am uitat. Am suferit cumplit pentru omul ăla.

Cu cât kilogramele mele dospesc, l-am trecut și pe 70, cu atât simt nevoia să nu pierd niciunul dintre cazurile de obezitate morbidă de pe TLC. Nu-mi folosește la nimic, dar le urmăresc pe toate, chiar de mai multe ori.

- Cum femeia aia să nu se poată opri din mâncat în timp ce Gagarin a putut să ajungă în spațiu?! Chiar nu înțeleg! Numai la asta m-am gândit, unii pot greu și alții nu pot ușor.
- Deh, Oma! Ni s-o-mpărțit cântare diferite pentru măsurat greul și ușorul.

I-am privit oamenii din jur și erau ca ea. Grozavi.

Ca în spațiul ăla micuț dintre două clădiri n-am văzut niciodată atât de aproape cerul. Clar de pe cea mai înaltă dintre ele poți culege stele. Râdeam, pentru a câta oară în ziua aia, de nu mai aveam aer. Mi se încleștaseră fălcile, ochii îmi erau în lacrimi, mă durea inima. Ce oameni faini are în preajmă mi-am zis. Se adeverește că după chipul și asemănarea ei i-o cules. Mulți mi-au plăcut, toți mi-au plăcut, dar mi-o rămas în suflet cuplul cu diferența aceea de vârstă, parcă douăzeci de ani, poate mai puțin ori mai mult. Îl comparam cu un altul, asemeni lui, pe care-l profețesc trainic și cu cel mai drag dintre toate, rămas în laboratorul cu dulcegării. Ce-aș vrea să le pot povesti că anii ce vin îs exact ca ăștia de-au trecut, ba chiar mai buni îs, în ciuda tuturor prejudecăților.

- La mulți ani, Crisa!

Aș vrea și eu niște frați și niște surori, vreo zece.

Ori se lipește de fetițe or de băieți mai mici decât el. Cu ăștilalții nu vorbește aceeași limbă. Taică-su îi încurajează lumea poveștilor. Mie mi-i teamă pentru el. Foarte curând va ateriza într-una a sexului și a violenței și a banilor făr de pic de imunitate. Poveștile nu-i vor mai fi scut. Așa că, firesc, s-a lipit de nepoțelul cel mic. Nu vorbesc ei chiar aceeași limbă, dar micuțul îi ascultă poveștile despre cai și pisici în liniște, nu ca cel mare care-i blocat pe un singur cuvânt: plictisitor. Sunt toți în stânga mea, pe banchetă. Ăl mare doar în apucături, căci ca vârstă sunt de-o seamă, stă între scaune, mult aplecat în față și identifică mașinile de lux pe carosabil. A adunat 3 în ziua aia și e fericit cum eu nu-mi mai amintesc să-l fi văzut în ultimii 5 ani. Ăl mai mic a adormit. L-o biruit puiul pe care l-o alergat toată amiaza în curtea bunicii printre bujori trecuți. Al meu se apleacă spre el, cu o delicatețe infinită îi cuprinde genunchii și zâmbește îmbrățișându-i. Îmi amintesc de momentul în care mi-a spus că el nu mai vrea să fie singur. Abia acum înțeleg ce a vrut să spună când eu l-am repezit la mumă-sa cu solicitarea.

- Maria, cu ce să fie povestea?
- Cu multă căldură, copile. Mi-i frig.
- Când a adus caloriferul și l-a băgat în priză s-a făcut atât de cald încât s-au topit toți ghețarii și întreaga lume a ajuns sub ape. Îți place povestea?
- Puteai scoate caloriferul din priză olecuță mai din vreme căci nu mai mi-i chiar atât de ger.

_________

În arhivă:

luni, 19 august 2019

MOZAICUL BUCURIEI #23 (IULIE)

2 comentarii: