VISUL CĂLĂTORULUI - STELIAN ZAMORA

Inventarul cărților în curs de citire

Deși planul lui 2019 poruncește să citesc doar dintre cărțile neterminate ale anului trecut, de la a doua carte am încălcat restricția. Păi ar însemna să trudesc la patru volume tot anul, căci n-am descoperit butonu' care-mi dă dezlegare pentru cărțile sunt scrise și spre a fi abandonate înainte de ultima filă.

În speranța că voi ajunge cândva să citesc doar o carte, treacă de la mine, hai, două, am introdus raportarea necititelor. Dintre cele începute în 2018 am una bucată neterminată din 6 ș-am pornite din 2019 încă 7.

De ce astă carte

Mi-o adus-o Crisa, prietena mea, în ultimul pachet cu recomandări. Deși sunt prinsă cu furie în lichidarea tuturor cărților neterminate, fu musai să fac o pauză pentru o scriitură nouă. Am ales-o pe cea mai săracă în pagini dintre toate cele căpătate recent pe motiv că nu-mi doream să  transfer în teancul neterminatelor o nouă carte.

Volumele acestea ce au paginile îngălbenite de vremi mă emoționează teribil. Mi-aș dori să le iubesc ca pe toți bunicii lumii și le prestabilesc astfel așteptări de frumusețe pe care nu le am de la nicio carte lucioasă și colorată viu. Alea mă pot dezamăgi oricât, le pedepsesc cu două steluțe și-s în echilibru iară. Înșelarea speranțelor în cazul unei scriituri  ce poartă amprenta timpului risipit mă năucește. În podul unei case vechi nu concep să nu existe o comoară cât de mică. Este imposibil! O covată de lemn sub un preș de praf, o sticlă groasă și albastră lângă un culcuș de șoareci, un vas din lut ciobit printre zdrențe, ceva - ceva e musai să fi pitit timpul acolo pentru mine. 

- Tare mulțumesc, Crisa!

**** VISUL CĂLĂTORULUI, emoții din alte vremi

Cu astă cărticică debuta  dascălul Stelian Zamora în 1979. Dascăl nu în sensul de prima voce din biserică, ci de profesor, profesor de geografie mai exact. Nu am idee cum o curs pe mai departe scriitura sa, mi-o arătat Google mai multe titluri sub astă semnătură. Știu însă cât farmec au cele câteva texte scurte din Visul călătorului. Presupun că și celelalte volume tot astfel de comori dosesc. 

O duzină de povestiri se află între cele două coperte. Fiecare dintre ele e zugrăvită pe câteva file. Cea mai scurtă are 2 pagini și se numește Până la căderea serii. Cea mai lungă și una dintre cele mai emoționante pentru mine - Uneori, îmi amintesc de tata - are 28 de pagini. 

Tatăl naratorului a murit pe când avea puțin peste 20 de ani și pruncul  era 2 ori 3 ani. La maturitate acesta își imaginează ce a trăit părintele său cu ocazia unui concurs de literatură desfășurat la București, moment în care părăsea pentru întâia dată satul natal. Avea 13 ani. 

Era fericit, privind îndelung șuvoiul de oameni, cu tot felul de bagaje, trenurile care soseau și plecau din gară, învălmășeala continuă, ceasurile alea cât roata morii din sat și câte și mai câte. Se trezi într-o aglomerație cum nu văzu decât la înmormântări; toți fugeau de colo până colo, numai el abia mergea și se strecura printre ei. Unii îl împiedicau să alerge mai repede, cine știe unde, alții îl izbeau cu geamantanele or cu desagii, dar el nu se supăra pe nimeni și mergea încet, liniștit, cu ochii mari și cu pași măsurați. Singura grijă era să nu-l ia la bani mărunți vreun careva, să-l împacheteze și să-l trimită acasă.  

N-am fost niciodată în jurul unui foc, la povești, noaptea, împreună c-un grup de oameni cunoscuți or ba. L-am experimentat însă prin cărțile lecturate  de atât de multe ori încât uneori mă îndoiesc că n-am trăit aievea momentul. Cam așa m-am simțit citind mini-poveștile culegerii de astăzi. Harul de povestitor ține atât de puțin de subiectul și obiectul vorbelor! Chiar nu contează pe cât de grozavă e povestea, sigur că unele sunt strașnice, dacă cel de le rostește e plămădit cu mult talent. Când încerc uneori să-i repovestesc lui B. momente de taifas la care am râs cu lacrimi ajung să mă întreb și eu, nu doar el: așa, și?! ce e de râs? Pentru că taman cu farmecul povestitorului nu m-am molipsit, întâmplarea o duc mai departe făr de savoare. Vreau a spune doar că Visul călătorului nu ascunde povești pline de acțiune, vrăji și dragoste. Niciun prinț nu ucide monștri, nicio femeie nu se răzbună și niciun copil nu îndeplinește misiuni imposibile. 

Volumul pare autobiografic, cel puțin așa e scris. Temele sunt dintr-o copilărie în care oamenii erau legați de glie, de animalele din bătătură și de familie. Aș cam paria că asta le era ordinea. Și întâmplările sunt din ale vremi. La magazinul din sat - Dinspre oraș veneau domol un butoi de gaz și vreo sută de metri de americă - se vând foarte puține produse și pentru fiecare dintre cele esențiale (gaz, zahăr, ulei) există condiția de a fi achiziționate doar împreună cu cel puțin un volum de versuri sau o carte de proză. Chiar de cartea e mai scumpă decât produsul necesar, chiar de cumpărătorul nu știe o buche, regula e regulă.   În sat sunt doar 4 telefoane și conectarea unei noi familii este un eveniment de mare fală. Bărbații încep ușor, ușor să lucreze în fabrici și uzine, deci la oraș, iar femeile rămân pe cap nu doar cu propriile sarcini, ci și cu cele ale oamenilor lor. 

Povești în jurul unui foc cu vreascuri și o călătorie printr-un sat de munte în care am luat în primire toți țăranii, asta fu pentru mine Visul călătorului. Când am ajuns, nu cu multă vreme în urmă, într-o casă bătrânească, extrem de frumoasă, cu ziduri groase și tavane înalte, m-am lipit de bătrânul casei. Există o reacție chimică ce se petrece or ba. N-o poci forța oricât m-aș strădui. Vrun ceas nu m-am dat dezlipită de bătrânul în baston. B. o povestit apoi că l-am luat în primire și mi-o plăcut grozav expresia asta prețioasă. Toți ai casei (bărbatul năucit de o despărțire la 50 de ani, nepotul care la 20 de ani a decis să nu-și abandoneze bunicul, prințesa de 3 ani care m-o fugărit prin iarbă înțepătoare,  femeia care a gătit la ceaun, pe foc de lemne,  cel mai bun pui mâncat vreodată ) și-au găsit locul în inima și mintea mea pentru multă vreme. 

Baciul era ca un condamnat, silit să stea locului, el care umblase cât îi țara tot anul cu turma, cu calul și cu câinii după el. Acum își blestema fiecare zi, iar femeia, mai mică cu vreo douăzeci de ani decât el, era cam rea și nici că se prăpădea de el. Ea era nevasta lui de-a doua; prima îi murise dintr-o naștere, când avea vreo patruzeci de ani și după ce-și văzuse copiii mari. Cu cea din urmă nu avea niciun copil și-o luase de nebun, ca să nu mai fie singur când venea pe-acasă. Odată ce turma i-o dăduse lui fi-su ăl mare, asta era buba nevesti-si, că ei nu-i va rămâne nimic după moartea baciului. Iilie nu mai era bun de nimic, nici măcar să scoată muștele afară din casă. Și totuși nevastă-sa n-ar fi vrut cu adevărat să dea ortul popii; poate se temea că  i-ar fi urât singură, sau poate că se obișnuise cu el, așa beteag cum era. 

Cu cât rădăcinile mele sătești sunt mai firave, ultima bunică trăitoare a împlinit 95 de ani, cu atât sunt mai departe de copilărie și tânjesc după oameni și locuri care să-mi asigure accesul către frumusețea acelor ani. Visul călătorului a împlinit exact misiunea aceasta a oamenilor și locurilor despre care zic. 

Baciul Iilie care urcă pe Negoiu, cu ultimele forțe, pentru că acolo, în Câmpia de sus, e locul ăl mai potrivit pentru veci, peticul din Universul pe care e un articol despre bietul pui de român din Gorj, Costică,  ce și-o împlinit visul la un concurs  - Uneori, îmi amintesc de tata - , Leana Foanfa, fata Liuței Surda, slugă pe timpuri, din Casa de sub coastă unde s-o ascuns pentru a naște și crește pruncul făcut din tufe sunt personajele unei vieți pe care nu am trăit-o. Floarea, bătrânul,  care este furat zi și noapte de neamuri și care nu se dă mort cu niciun chip este eroul din În zori, când plecau bărbații. 

- Săptămâna asta trebuie să te duci cu dumnezeu și să ne lași pre noi în pace. Vine fi-to de la oraș. Vorbește satul c-o să-și ia concediu' musai ca să-ți facă rânduielile de înmormântare. Și treb'e s-o faci, să te duci, doar n-o să stea fabrica după 'mneata și el n-o să-și ia concediu așa mereu, că vrei să-ți tărăgănezi zilele. 

Șchiopîrloiu este Strigătorul din Zăpodia pentru că oamenii aflau ultimele vești ale comunității și ale autorităților și înainte de existența televizorului ș-a internetului. Inimăroiu e bărbatu' Joiței. Fumeia înghite pe ascuns licorile care-i vor ucide pruncul din pântece, bărbatul visează într- Un somn adânc, apoi tăcerea și moartea femeii și a pruncului. 

Nu-i cunoșteam teoretic pe oamenii ăștia și nici destinele lor pân la astă lectură. Bunica nu ieșea mai niciodată din curte. În fiecare an mergeam la cimitir să primenim mormintele pentru Sfântul Ilie, în rest nu ieșea nici pentru biserică, nici pentru piață. Era zdravănă, cu două picioare și două mâini. Nu-mi amintesc de ce nu umbla prin sat. Nevasta lu' nea Costache, vecinul de peste drum, am uitat cum o chema, a murit cu mulți ani înaintea bunicii, deci cu mai mult de 20. Ea intra în curtea noastră, ședea cu bunica la taifas o juma de amiază și după ce se retrăgea bunica Safta era la curent cu absolut tot ce s-o întâmplat în sat. Îi ziceam tanti Radio Șanț, pentru că acolo, la capătul uliței, pe șanțul încadrat de zarzări își afla toate sursele de informare. 

Romela este fata prietenei mamei. N-am știut niciodată cum o cheamă, îi spuneam Vecina. Și mama tot așa îi zice. Nepoții o numesc Vica, deci pe undeva, pe acolo, tre  să fie  și prenumele ei adevărat. Fiica ei a născut un copil făr de tată. Toată lumea îl știa, el n-o vrut și gata să-și recunoască plodul. Când copilul era foarte mic a locuit cu mama sa la mătușa mea de la țară, acolo unde nu-i cunoștea nimeni. Ăsta e așa un fel de a zice, îs sigură că pentru toți era aia de la oraș cu copilul din flori. Peste ani tatăl a recunoscut copilul ș-au trăit toți trei fericiți pân la adânci bătrânețe.

Nea Marcel a murit electrocutat pe când verifica în vagoanele de marfă dacă au toți pepenii. În ziua aia tata mărunțea ceva cu mașina de tocat, probabil carne, și i-a spus mamei că unchiul tre să aibă acum culoarea mânerului mașinii. Era neagră și eu aveam 7 ani în septembrie ăla.  Verișoara mea, Ionelia, a căzut într-o fântână când era mică și nu a murit pentru că o broască țestoasă mare a ținut-o la suprafața apei. Când eram copil, împreună cu adolescenții nașilor de botez, puneam un cearceaf mare pe oglindă, noaptea, și ne uitam după dracu. Trebuia să fie acolo, poate era, nu l-am văzut niciodată. În schimb îmi amintesc că i-am întrebat de ce Isus poartă în icoana de lângă oglinda acoperită fustă. 

Nu mai știu în ce zile era matineu în sat. Poate duminica, deși mergeam la biserică, deci clar nu duminica. Erau mulți oameni gălăgioși, nu-mi amintesc de erau gătiți cu hainele bune, probabil că da, nu știu a zice o imagine, un titlu, o vorbă de la cinematografele alea, doar mulțimea o știu efervescentă, zgomotoasă, în mișcare continuă. Toate scaunele erau de alea pitice, cum au pruncii la grădiniță. Posibil toate erau cu vopseaua sărită și rugină la vedere. 

Spălam sticle foarte murdare, aruncate la groapa de gunoi, pentru că trecea prin sat o negustoreasă care-mi dădea pe ele ligheane din plastic frumos colorat. Apoi Catinca, bunica pe al cărei tricou e numărul 95,  preda  ligheanele în schimbul cartofilor. Smulgeam frunze din dudul de la poartă pentru că la școala din sat se creșteau viermi de mătase, cum la mine acasă nu se petrecea minune.

Pentru că nu aveam timp de stat cu vacile la păscut, erau mai importante autocarele cu polonezi care traversau marginea satului sau strugurii abia copți or scăldatul și pentru că știam că bunicu le verifică de-s hrănite după forma burții, pe-nserat, înainte de întoarcerea acasă, le umpleam stomacul cu apă. Cum reușeam isprava nu mai știu a zice. Dar ne ieșea de fiecare dată. 

La lumina unei lămpi cu gaz, care miroase îngrozitor, pentru că e aceeași soluție cu care îmi arde bunica scalpul împotriva păduchilor, bunicul Nicolae Cojocaru, cu barba albă și lungă, chiar dacă este încă atât de tânăr, caligrafiază texte pe hârtie liniată. Parcă ar scrie folosind chirilice, atât de frumos se așează textul pe foaia pătată de cerneală și luminată plăpând. 

Astea-s personajele mele și-s atât de palide doar pentru că eu nu am harul dascălului Visului călător. Poate cândva mă fac mare. Ăsta-i motivul pentru care lectura de azi fu atât de ușor de înfăptuit da-i imposibil de povestit. 

Cea mai frumoasă dintre povestiri este cea care dă și titlul cărții. Visul călătorului îi este dedicat lui Fănuș Neagu. Este un text curat, exact ca toate celelalte. Puține personaje, un cadru strâmt în care se învârt. O legătură puternică între cuvântători și necuvântători, fir regăsit și-n alte mini-povești ale culegerii. Nu știu a zice cu ce este diferit Ionașcu de baciul Iilie or de nea Floarea. Știu sigur că imaginea calului ce-și duce acasă stăpânul mort, în timp ce corbii dau târcoale căruței, fu la fel de emoționantă ca cea a lui Freddie scos de personalul de la pompe funebre într-un sac negru, din plastic, pe ușa din dos. De parc-ar mai fi fost nevoie de dovedit că moartea îi face pe toți egali. 

Închei, așa hodoronc-tronc,   cu doi dintre cei 7 asistenți (3 miorlau și 4 ham) pe care-i am în acest moment și de care-s îndrăgostită pân la cer și înapoi. 

Despre steluțe
Există cărți despre care nu izbutesc a scrie. Sunt atât de frumoase și-mi doresc atât de aprig să dovedesc asta încât mi-i imposibil. 

Am ajuns ca pentru o carte, ce nu sfârșește în teancul neterminatelor juma de an, numărul de pornire al steluțelor să fie 4 de cele mai multe ori și-n ăst caz așa fu. Visul călătorului a poposit în brațele mele într-un moment prielnic genului său. Mă lupt cu volumele abandonate, sunt furioasă că nu se dau citite, cu încrâncenare mai înaintez cu o filă, două pe zi. Scriitura domnului Zamora fu în aste condiții o bucurie. Am citit fiecare textuleț cu încântare, fermecată de vorba și vremile unor vieți ce, din păcate, nu mai există astăzi decât în povești și tot mai puțin în propria-mi copilărie. 

• Visul călătorului - Stelian Zamora, editura Albatros, 1979, 147 pagini. 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele de n-aș fi atât de subiectivă:

*          cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

**        volume cărora le-am citit toate paginile,  dar care nu mi-au  născut  niciun  zâmbet  or  emoție;  finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

***        cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

****       scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pentru care nu năzui să le recitesc;

*****    cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare,  care mă bântuie;  lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

________________

În 2019 am mai citit:

1. An/Organic - Florin Pîtea ***
2. Dracula's Kitchen - Vlad B. Popa *****
3. Suflete cusute - Anne Lamott ****
4. Cea mai frumoasă poveste - Adrian Cioroianu *****
5. Efemeride - Irvin D. Yalom *****
6. Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr - C.S. Lewis ****
7. Insula roboților - Petre Brown ****
8. Patru bărbați plus Aurelius - Doina Ruști ***
9. Povestea mea - Michelle Obama *****
10.  Culorile rândunicii - Marius Daniel Popescu ***
11. Regula de 5 secunde - Mel Robbins ***
12. Terapia Integrării Trecutului - Ingeborg Bosch (1) ***** 
13. Cele cinci limbaje ale iubirii - Gary Chapman *****
14. Drum sângeros către moarte - Sven Hassel **
15. Zuleiha deschide ochii - Guzel Iahina *****
16. Fugara - Alice Munro *****
17. Chipul - Alice Munro *****
18. Terente - Zodia Zmeului / Doina Popescu - Brăila****
19. Ochii dragonului - Stephen King *****
20. Uciderea Comandorului (2) - Haruki Murakami *****
21. Haruki Murakami - Ascultă cum cântă vântul  *** Pinball. 1973 ****
22. Evanghelia după Pilat - Eric Emmanuel Schmitt ****
23. O logodnă foarte lungă - Sebastien Japrisot *****
24. Semn că te am - Ioana Chicet-Macoveiciuc ****
25. Câmpul cu iarbă neagră - Belinda Bauer ****
26. Fuga spre câmpul cu ciori - Savatie Baștovoi ****
27. Nu putem evada din Istoria noastră. Cea mai frumoasă poveste, vol. II - Adrian Cioroianu *****
28. Orașul fetelor - Elizabeth Gilbert ***
29. Simona - Dara Codescu, Alice Năstase Buciuta ****
30. Solenoid - Mircea Cărtărescu ***