Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #24

joi, 5 septembrie 2019

MOZAICUL BUCURIEI #24

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

TRAIUL FERICIT SE CAM GATĂ

Scriu bucata aceasta de Mozaic, cel mai probabil și pe următoarele, în amiaza lui 4 septembrie. Mi-am impus să respect termenul limită de publicare, chiar dacă serialul acesta încă mi-i urâcios. Știu că e ziua ta, Mozaicaș, dar mi-i tare greu să te duc mai departe de ăști 2 ani.

Am burta plină cu pepene roșu. L-o nimerit B., ca pe toți ceilalți, delicios. Pe burta plină șed un pisoi și laptopul. Nu-i preferatul meu dintre miaunitori, deși eu l-am ales dintre cei patru, cinci pui. Doarme. Cel care îmi place ăl mai mult e Griiu. Nu lasă deloc păr și e un ghem de blăniță moale. Mâța somnoroasă e Tigra. Am ales-o pentru că nu era alb-gri ca toți frații și mama sa, ci doar gri vărgat. De aia primul proprietar i-o spus Tigruța. Eu n-am iubit-o la început într-atât încât s-o alint ș-am rebotezat-o sec Tigra. Acum îmi sună foarte potrivit ei.

Nu-i miorlăitoare nonstop precum e Șose, cel de al treilea pisoi, cel mai mic. Vociferează doar când nu reușește singură să deschidă plasa la bucătărie. Se furișează în casă de fiecare dată când prinde ușa deschisă. Dacă se trezește că-i singură pe acolo, țipă rapid să fie eliberată. Dintre ceilalți șase patrupezi ai curții, preferata ei este Whitey. Se învârte în jurul ei până când cățelușa îi răspunde la joacă. Uneori o linge sau doar îi stă pe picioare când doarme. Când mă iubește cel mai tare mă mușcă. Prima dată fu de buză, azi de bărbie. E foarte caldă și sper să nu ne părăsească prea curând. De când au fugit primii doi pisoi pe care i-am crescut vreodată, tot aștept să fiu abandonată oricând de oricare dintre cei 3 de azi.

S-o trezit pentru că o auzit în curte vocile copiilor ce-au venit să se joace cu cel de al patrulea cățel, Jessie. Ș-o pornit motorașul și de pe pieptul meu se uită la ce scriu, motiv pentru care mi-am uitat restul de gânduri.

- Malia, Sosețică m-a zgâliat, e diabolic!

- Maria, Rita m-a mușcat de mână!

- Maria, Șosețică miaună nonstop. E bolnav?!

Cam așa îmi sunt ultimele amiezi. Aleg unul dintre pisoi, cu grijă să nu sar niciunul, și de nu scriu sau citesc, mă uit la televizor cu el în brațe. Uneori adorm pentru câteva secunde. Pân la următorul text al Mozaicului probabil voi nimeri unul dintre locurile de muncă disponibile și gata cu traiul ăsta pe care-l am din martie. Deși am fost conștientă tot timpul de cât de binecuvântate sunt toate zilele acestea libere, abia aștept să se sfârșească!

IMAGINE ALL THE PEOPLE

B. trăiește doar pentru momentele în care este în mijlocul oamenilor or al munților. Eu m-aș lipsi de toate întâlnirile astea și de cele mai multe ori și aleg în consecință. Uneori însă nu mai pot refuza la infinit, deși evenimentul spre care ne îndreptăm nu face parte din lista primelor 100 de activități preferate ale mele. Așa se face că-ntr-o seară am aterizat la o aniversare. Mă alina gândul că voi putea lua repede în brațe un pisoi asupra căruia să-mi concentrez atenția în următoarele 5 ore. Știu că motanul era Ilie și pisica se numea Filofteia. Unul era roșcat și celălalt parcă negru, dar nu-s sigură. Ce-mi amintesc exact este un moment după care am tânjit toată adolescența: un bărbat cântând la chitară.

Probabil se apropia miezul nopții și pentru o noapte de vară chiar era rece. Eram lipită de un perete pentru că în ultima jumătate de an e poziția preferată a durerilor spatelui meu. În grădină cred că ardea lampa cu gaz pe care noi o dăruisem. Cert e că s-a aprins o brichetă. Sărbătoritul s-a așezat pe primele trepte cu chitara în brațe. Cei doi câini, Sara și Oto, au început să se jelească de trecerea oprită astfel. Parcă încetasem să beau bere și sprijineam un pahar cu apă.

Imagine there's no heaven s-a auzit tânguit, sugrumat. Și de-ar fi fost cristaline, la cât de afonă sunt, tot la refren aș fi recunoscut piesa. Au fost 5 minute, 6 câte or fi fost, în care din cei 7 oameni, care ne adunaserăm în public, nu s-o auzit nici respirația. No hell below us continuase domnul inginer. Imagine all the people living for today (ah ah ah)...

O chitară, un bărbat pe jumătate amețit, un cer doldora-n stele, un pisoi îmbrățișat de un prunc pe un șezlong, o nevastă semiadormită, un cățel recent băit, multe farfurii cu mâncare abandonate și unul dintre cele mai magice momente pe care le-am trăit.

DUPĂ 3 ANI, TOT NOI, TOT EA

La începutul lui septembrie, 2016, mă întâlneam prima dată cu B. în deplasare. Trecuse o lună de când îl văzusem prima dată și eram convinsă că nu-l voi recunoaște în orașul pe care nu-l cunoșteam. Autocarul a ajuns târziu, deja era întuneric, slavă Cerului era singur pe drum, n-am avut cu cine-l confunda! M-a dus direct la Cetate și-mi amintesc cât de tare mă uimea încrederea deplină pe care mi-o inspira.

La începutul lui august, 2019, am revenit la Făgăraș pentru a doua oară. Copilul insista să fotografieze singur Cetatea noaptea, îl tot vedeam alunecând în apă cu șlapii lui cu trei numere mai mari. În urmă cu trei ani nu-mi imaginasem o secundă viitorul. Nici acum nu știu să o fac. Mă bucur de darul ăsta în cele mai multe dintre secunde din teama de a nu mă trezi făr de el rapid.

_________

În arhivă:

5 comentarii:

Cristina's World10 septembrie 2019 la 14:04
Cetatea asta este si pe lista mea, dar anul asta inca nu am ajuns pana la ea :) Nu este timpul pierdut! :D
Ce faina este poza cu Albuta! ♥♥♥
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu