Zambetania: DUMNEZEU NU E MORT

Titlul e despre o carte. Textul e parțial dedicat ei.

Îmi dăruiesc o poveste despre ce fu. Din unul dintre cele mai prețioase sertare ale anilor dispăruți. Un colțișor pe care n-am mai scuturat praful de foarte multă vreme, de cel puțin un deceniu jumate. Mai privesc uneori suprafețele, dar să cotrobăi temeinic fu cu multe vieți înainte.

De ce astă carte

De la una dintre librăriile online am comandat Filmul surd în România mută. Este unul dintre puținele volume semnate de Cristian Tudor Popescu care-mi lipsește. Ce-am cerut, am zis. Ce-am primit, se vede: Dumnezeu nu e mort.

Habar n-aveam de existența titlului înainte să-mi aterizeze eronat la poartă. Spre deosebire de lansarea de zilele astea, ce pare a fi jumătatea sa perfectă și pe care am cocoțat-o pe lista de dorințe imediat ce i-am aflat vestea. Râsul dracului o botezat-o CTP. Acuș am și comandat-o, să evit uitarea.

În anii 2000 colindam din zori toate chioșcurile de ziare în căutarea scriiturii ziaristului Cristian Tudor Popescu. Doamna din campusul studențesc îmi făcea semn de la distanță, de să-mi continuu drumul or să mă apropii. Știa că-s interesată doar de numerele din Adevărul în care CTP scria editorialul. Miercurea, de primea, îmi păstra unul dintre cele două exemplare ale Adevărului literar și artistic condus de Cristian Tudor Popescu. Decupam articolul din ziar și-l îndosariam. Eram mare fan este foarte puțin spus. Fanatică eram. Vreo jumate de metru avea teancul colecției de ziare ciopârțite, când m-o convins Marie Kondo s-o arunc, 20 de ani mai târziu.

După cursuri, în toate serile și în zilele de sâmbătă și de duminică, mergeam la biblioteca județeană din Galați. Cercetam arhiva Adevărul din anii '90. Eu notam cărțile pe niște bilețele, un fel de A4 tăiat în șase pe orizontală, hârtiuțele-fișe ajungeau la subsol și de acolo porneau cu liftul colecții mari, cartonate ale ziarelor legate calendaristic. Erau foarte grele și voluminoase. Probabil 70 x 60 centimetri erau copertele negre.

Îmi amintesc de una dintre doamnele bibliotecare, era mică de statură și grăsuță. Avea vedere foarte slăbită și ochelari cu dioptrii mari. Uniforma însemna halat lung, maro. Venea pe cât de în fugă putea cu 2, 3 cataloage de alea uriașe. Era toată nădușită, abia mai respira și le așeza pe cât de ușor putea pe bancă, în fața mea, pentru a nu deranja lectura omului de lângă mine. Sălile erau uriașe, dar erau și foarte aglomerate. Sălile de lectură. Uneori așteptam în curte să se elibereze locuri. Din cei patru ani de facultate acum îmi amintesc foarte puține lucruri. Fanatismul ce-l aveam pentru Cristian Tudor Popescu îl pot reda fidel în toate culorile, mirosurile și emoțiile fiecărei descoperiri. Încă n-am renunțat la dosarul rufos în care am transcris de mână, uneori pe pagini de matematică, textele care-mi plăceau. De le voi număra, depășesc suta.

Azi pasiunea s-o potolit. Nu mai citesc tot ce scrie. De abordează teme politice or sociale trec prin ele pe diagonală. Deși întotdeauna mi-or plăcut mult textele cu subiect sportiv, acum le mai și sar. Ce urmăresc în continuare, pe cât posibil în lumea asta infinită a internetului, este literatura. Poveștile despre oameni, pe care-i mai știu și eu din televizor or din manuale, sunt fascinante. Fu o serie magică nu demult în Republica.

Pe televizor nu-l mai prind deloc. Încă n-o apărut pe canalul de crime, singurul pe care-l urmăresc.

În noiembrie trecut mi-am făcut abonament la o bibliotecă de cărți audio doar pentru că auzisem de câteva volume popeștienești în lectura autorului. M-am înșelat amarnic, nu fu nici măcar o pagină, niciun cuvințel.

***** Despre OM, cu Dragoste

Poate că-s puține textele în care protagonistul este Dumnezeu, de mă raportez la întreaga operă a lui Cristian Tudor Popescu. Unele mai savuroase însă nu știu. Îmi amintesc în principal de articolele dedicate studiului Bibliei. De astă dată zeul apare direct din titlul volumului, dar nici asta nu-nseamnă că-i în toate paginile și pe toate rândurile. Oamenii însă, dumnezei or diavoli, ei îs peste tot în carte.

...Dacă te îmbogățești peste noapte, atunci Dumnezeu există și te iubește, cum ne povățuiește Sf. Becali. Dacă dai faliment și-ți mor copiii, atunci poți să te-ndoiești, ba chiar să-L dai dracului pe Dumnezeu. Pe lângă aroganța de a se considera altfel decât restul universului, și legat de ea, omul nu suportă să fie supus hazardului, vrea să ordoneze în favoarea lui întâmplările prin care trece – și atunci apare Dumnezeu. Nu discutăm cum sunt alte popoare, dar românii sunt mai degrabă superstițioși decât religioși. Fac rugăciuni uzuale, ritualuri, donează bisericii în speranța că altarul, preotul, episcopul, Dumnezeul le vor regulariza cursul vieții. N-au citit Biblia, nici măcar Noul Testament ca lumea, nu știu cine au fost părinții bisericii din care fac parte, habar n-au de marile cărți despre Iisus. Nici nu știu în ce zic că cred. Dumnezeu e un altfel de doctor sau de funcționar la care dau șpagă. Comit păcate abominabile, după care se duc la preot, ca și cum s-ar spăla cu dezinfectant sau ar lua un laxativ. Căci plăcut lui Dumnezeu și Bisericii e cel ce păcătuiește și se spovedește, nu omul care nu face niciun rău nimănui, dimpotrivă, aduce cât bine poate celor din jur, iubește aproapele și departele și animalele ca pe sine însuși, dar nu dă pe la biserică. Omul rău, pocăit, sau care se pretinde pocăit, sau care nici măcar nu se pretinde, doar se întoarce, e premiat, ca-n parabola Fiului Risipitor. Iar nevinovatul poate fi pedepsit crunt, pentru nimic, de către Dumnezeul Atotputernic, ca în cea mai coruptă Justiție de pe pământ, ca în cel mai negru regim dictatorial. După care vin teologii și justifică strâmbătatea prin supunerea necondiționată, adoratorie, pe care omul trebuie s-o arate față de Dumnezeu, căci ascunse sunt căile Lui.

Sunt multe direcțiile spre care autorul ne îndreaptă atenția. Vremea pandemiei, Corneliu Vadim Tudor, războiul din Ucraina, Mircea Cărtărescu, Revoluția noastră și redacția Adevărului din perioada imediat următoare, ambasadorul american Michael Guest, Adrian Păunescu, șoferul care îi ducea lui Tudor Arghezi plicul cu bani pentru poeziile din Scânteia, Ion Țiriac ș-un meci memorabil, cronică de film, Lucian Pintilie, de e să scriu pomelnicul pentru o parte dintre subiecte (și predicate). Presupun că are isprăvi nespuse pentru publicat încă treișpe volume.

În fapt Dumnezeu nu e mort e o culegere de proză scurtă. Unele dintre istorisiri n-adună o pagină. Stilul e ăla de-l răsștim: simplu, direct, umor fin, pe alocuri negru, disecare rațională. Mai mult ca-n alte scriituri e prezentă explicația pedagogică. Aceea de profesor înțelegător, calm, blând, atotștiutor, care n-are altă menire pe lume decât să-l transmită moștenire pe eu știu. Nu-mi amintesc de un alt volum în care să simt atât de puternic duioșie, căldură, drag. Parcă mi s-ar fi permis accesul în intimitatea unei relații strașnice tată-fiu or maestru-ucenic. Și când meciul argumentelor este jucat de Cristian Tudor Popescu contra Cristian Tudor Popescu, mari neajunsuri nu răsar.

Eu totuși cred că Dumnezeu s-a născut din frică. Din frica de singurătate, de moarte, de lipsa de sens a existenței. De gândul că atunci când te naști nu ești prea diferit de un pește, iar când mori, hoitul tău e totuna cu un gândac mort sau un lemn putred.

Pentru mine, ca-ntotdeauna, cele mai frumoase texte sunt cele molipsite cu literatură.

Acolo sunt voci, nu personaje. Se poate contura în capul fiecăruia cine anume vorbește acolo, dar e un procedeu asumat.
Filosofia poate fi o povestire cu personaje, în care nu se folosește niciun termen filosofic, nu se vehiculează în mod explicit nicio idee filosofică și totuși, textul acela poate să fie profund filosofic. Eu am folosit și astfel de modalități de a face filosofie, ceea ce înseamnă să faci filosofie în sensul lui Pascal. El spunea că să-ți bați joc de filosofie este singurul mod valabil de a face filosofie, asta am încercat în anumite texte.
M-a ales el pe mine, nu l-am ales eu. Uneori, atunci când generezi text sau o carte, până la un anumit punct scrii tu textul. De la un anumit punct încolo te scrie el pe tine. Textul e deja în existență, el există și are niște caracteristici, calități, trăsături pe care nu ai altceva de făcut, decât să le respecți. Acel final a venit la mine.

Despre steluțe

8/12/2023 ➽ Cartea lunii aprilie, anul 2023.

Mi-s năucă. Mi-am verificat notițele pentru a afla perioada-n care am citit Dumnezeu nu e mort. Am început cu ianuarie, februarie - 2024. Mi-eram foarte sigură că mai veche lectura n-are cum fi. Volumul e rămas pe noptieră, pentru a povesti despre el, de când l-am gătat. Am încercat de vreo două, trei ori să-i scriu textul și cum ghiveciul gândurilor era prea mare, am renunțat. Azi nu-l mai abandonez, chiar de ghiveciul e prezent cu asupra de măsură. Să văz acuș negru pe alb că-s peste 12 luni de când am terminat cartea... îmi vine a mă cruci. Chiar ni-s scurte viețile. Și alea de 100 de ani, tot micuțe ni-s.

Din tot ce-am citit semnat Cristian Tudor Popescu, volumele Timp mort și Copiii fiarei erau foarte sus în top. Dumnezeu nu e mort s-o suit direct la coroniță. Mare bucurie-mi fu cartea asta. Pare a fi scrisă cu dragoste de oameni și de Dumnezeu. Or cu măcar olecuță de speranță pentru umanitate. Știu, pentru un ateu declarat, nu-i cel mai așteptat verdict, dar dacă asta simț, asta propovăduiesc despre marele scriitor al zilei.

Poate că doar Poveștile pe care le-a scris după vizitarea Ierusalimului să mai împartă coronița cu Dumnezeu nu e mort. Atâta crezare la un ateu mă fascinează. Există o frumusețe a gândirii copleșitoare. Nici nu contează că ești în tabăra lui există or a lui nu există, în echipa lui e mort sau în cea a lui Dumnezeu nu e mort.

Mă amuză gândul că bunicul meu predicator în Oastea Domnului ar putea ajunge la filele cărții. Îl văd ocărând și azvârlind și de Dincolo. Habotnicia nu mi-i în ADN. Cumva s-o gătat la mama toată. Cum o făcut cândva o doamnă în tren - m-am întors la scenariul pentru reacția bunicelului. Eram pe o banchetă în tren, doamna din față m-o-ntrebat ce citesc. I-am arătat coperta. Sunt 20 de ani trecuți, chiar nu-mi mai amintesc care dintre titluri era plimbat atunci. Când o citit Cristian Tudor Popescu ș-o făcut repede cruce ș-o zis un Piei, drace! greu. Acum zâmbesc, dar atunci m-a speriat groaznic reacția violentă la o carte oarecare.

5 steluțe pline dară pentru Dumnezeu nu e mort sau e mort. Rămâne fiecare să-și confirme/infirme crezul postlectură.

___________________

La închiderea ediției

Pentru că știu calculatoarele tot ce facem pe lume, imediat ce am terminat astă scrisoarea de dragoste, pe YouTube m-au aterizat la o Serată cu Iosif Sava și Cristian Tudor Popescu din 1993. Se numește Magia Seratelor Muzicale Iosif Sava proiectul TVR. Ce călătorie emoționantă! Ce de drag.
Apoi l-am și visat. Deh, am eliberat obsesia. Îmi demonstra cum se spală un ficat. N-am habar să explic cum visul, în care Cristian Tudor Popescu îmi arată la capătul unui tub conținutul unui ficat murdar, nu fu un coșmar. Dimpotrivă, eram fascinată de prestație.
Tu deschide-te Universului și el îți va răspunde negreșit. Mi-am stricat telefonul fără butoane. Îl caut pe ăla vechi, cu butoane, pe rafturile biroului. Nu-i. Da-i teanc de caiete, ce tot așteaptă organizarea lui Marie Kondo. Aleg unul pe care nu scrie nimic. Îl deschid. Pe prima filă este copiat un articol semnat de Cristian Tudor Popescu și intitulat Dumnezeul neputinței. Titlul e copiat cu roz. Mă-nervez că nu-mi descifrez scrisul. Următoarea filă este de Jurnal - 13.03.2001, Galați. Eram în anul III la facultate. Începutul, singurul citit până acum, este savuros. Îl traduc pentru că este scris în limbajul cursurilor din perioada aceea. Mmt = moment, tr = trebuie, pt=pentru.

Mmt în care tr să ascult 13-14 cu Andrei Gheorghe. Superb început pt un caiet ce se vrea în mare parte să-l privească pe Cristian. Nu știu C. ce crede despre A.G., dar A.G. sigur are ceva cu el. Invidie? S-o fi luat C. de el și nu știu eu. Îmi amintesc că la un 13-14 a zis ceva de genul: CTP în Playboy. Na, că m-a întrerupt Mihaela. Știam eu că nu voi putea nota mare lucru la cămin. Și mi-e și silă să notez despre școală.

Am revenit. Este trecut de opt. Acum am ajuns de la Urechia. Am reușit să văd Adevărul pe ian, febr, martie 1991 și am ceva articole semnate CTP. Am mai recitit din Copiii fiarei. Cred că-mi voi xeroxa cartea. Oricum nu o mai pot găsi de cumpărat.

Tre să mă opresc. Nu poci, da-i musai. Ce-oi da eu atâția bani pe cărți, când pe rafturile mele zac aceste comori gratuite?

Și ultima încheiere la alea multe anterioare: Am visat copacul fericirii, în alea două ceasuri de le-am dormit astă noapte. Avea frunzele argintii, transparente. Exact cum le-am văzut la-nceput de 2010 în vaza unui bătrân care m-o iubit foarte mult. Îi ziceam bunicelul căpătat. Și copacul ăsta din somn trebuia crescut în secret până când trunchiul gros ajungea un tunel-labirint. Abia atunci îți răspundea cu fericire. Adică frunzele de zăpadă te îmbrățișau și, de meritai, le auzeai motorașul torcător.

Dumnezeu nu e mort de Cristian Tudor Popescu, editura Polirom, 2022, 206 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Peste 390 de cărți despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor (vreo 90) din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai scris despre:

luni, 24 iunie 2024

DUMNEZEU NU E MORT

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu