Zambetania: JURNALUL ANNEI FRANK

13/31 ➤ Provocarea lunii decembrie: 31 de povești pentru 31 de zile.

În teancul cărților nepovestite au mai rămas doar opt bucăți (deh, așa e când nu mai citești) și-i clar că nici anul ăsta nu-l voi lichida. Nu-mi fu greu să aleg titlul pentru azi. Pur și simplu m-am dus glonț la Anne Frank. Am citit cartea în ianuarie 2023 și, nu doar pentru că grămada nedefilatelor îmi stă lângă pat, m-am gândit de atunci în toate zilele la ea.

Urmează un text lung în care recomand un Jurnal special. De nu va fi să se întâmple lectura lui, măcar povestea protagonistei să fie aflată pe îndelete.

***** O (altă) mărturie a ororilor Holocaustului

Săptămâna trecută am fost la un film, Nuremberg pe numele său. Sunt multe imagini șocante, dar cele reale din lagăre, incluse în film făr de culoare, încă mă bântuie. Mintea mea nu poate cuprinde răspunsul la întrebarea: Cum de s-a putut întâmpla răul cel mai rău? O fost și copilul cu clasa: Sunt puține imagini grele, Maria! Probabil că da, când le privești ca neamuri cu alea din jocurile la care stai pe calculator. Are 16 ani și nu pare că moartea ar avea vreun corespondent dincolo de tastatură.

Dacă tot m-am apucat, pe foarte scurt despre film. Douglas Kelley este un psihiatru american însărcinat să evalueze starea psihică a prizonierilor naziști de rang înalt înainte de procesul de la Nürnberg. În timp ce îi examinează, Kelley intră într‑o confruntare psihologică intensă cu Hermann Göring, unul dintre cei mai importanți oameni din aparatul nazist și mâna dreaptă a lui Hitler. Kelley este interpretat de Rami Malek, iar Göring de Russell Crowe. Deși despre Malek am citit că n-o izbutit un rol prea grozav, pe mine m-o dărâmat. Încă mi-i în toate gândurile. Iar Crowe, în rolul nazistului atotștiutor, joacă — așa cum s-o tot povestit — magistral. Povestea este hollywoodiană, cu tot tacâmul, dar pornește de la oameni adevărați și întâmplări reale. Sigur că eu am fost atrasă de uluitoarea poveste a medicului; din păcate, până acum n-am găsit o carte pe această temă.

Să mă-ntorc la Anne. Mă tot întreb și continui să mă minunez cum se leagă întâmplările când se leagă. Trei ani am amânat să scriu despre un jurnal de neuitat. Ș-o fac taman acum, după ce am văzut filmul căsăpirii călăilor. Interesant cum aștept empatie și clemență de la toți oamenii pentru toate sufletele, dar văzându-i pe ticăloși urinând în ștreanguri, n-am vădit nicio emoție.

Într-o seară, dintre toate imaginile ce apăreau pe lista lungă a lui B. de filme, am ales chipul unei fetițe în alb și negru. Era scris cu litere mari: ANNE FRANK. Un documentar de nicio oră, pe Netflix. În aceeași seară am comandat Jurnalul Annei Frank. Nu-nțelegeam cum, despre o personalitate cunoscută la nivel mondial, nici măcar n-auzisem. În ziua următoare, citeam primele rânduri din Jurnal. Tot atunci, Ioana, unul dintre oamenii de-i urmăresc d-un deceniu jumate și mai bine, scria copleșitor despre Anne. Mă tot întreb și continui să mă minunez cum se leagă întâmplările când se leagă.

AICI textul Ioanei, Prințesa Urbană.

Jurnalul Annei Frank este mărturia unei adolescente evreice care, împreună cu familia ei și încă patru persoane, se ascunde timp de doi ani într-o anexă secretă din Amsterdam, în timpul ocupației naziste. Cartea este formată din fragmente din jurnalul intim pe care Anne Frank l‑a ținut în limba neerlandeză, în perioada în care ea și familia ei au stat ascunși, între 1942 și 1944.

Anne scrie la 13, 14 și 15 ani despre tot: viața în Anexă, relațiile dintre cei opt oameni ascunși acolo (ea, părinții săi și o soră, încă o familie prietenă și un medic stomatolog), fricile, speranțele și maturizarea ei, gânduri despre război, identitate, religie, iubire, observații despre propria dezvoltare emoțională și intelectuală, precum și fragmente despre sexualitate și corp.

Pentru început, Anne povestește despre jurnalul primit de ziua ei, pe 12 iunie 1942, pe care îl numește Kitty și în care scrie despre școală, prieteni, familie și probleme specifice adolescenței.

După ce sora ei, Margot, primește ordin de deportare, familia Frank se ascunde în Anexa secretă a firmei tatălui (Opekta/Pectacon). Li se alătură familia van Daan și dentistul Dussel. Era 6 iulie 1942. Sora mai mare, cu trei ani, este Margot , iar părinții sunt Edith și Otto Frank. Auguste și Hermann van Pels sunt numiți în Jurnal van Daan.

Iar Opekta era o firmă nemțească producătoare de pectină (folosită la prepararea gemurilor și jeleurilor), birourile Opekta ocupau etajele inferioare ale clădirii, iar Otto era era directorul filialei din Amsterdam. Pectacon era o firmă mai mică, care producea condimente și mirodenii pentru cârnați și tot Otto Frank era implicat în conducerea ei. Pectacon funcționa în aceeași clădire, în spațiile de depozitare. Clădirea avea o structură complicată, cu depozite, birouri și un corp din spate. În spatele acestor firme se afla Anexa Secretă. Activitatea firmelor a ajutat la menținerea aparențelor: oamenii intrau și ieșeau, marfă era transportată, era dară o clădire oarecare, normală.

Familia Frank emigrase din Germania la Amsterdam în vara anului 1933 din cauza ascensiunii național-socialismului și numirii lui Hitler. În octombrie 1940, evreu fiind, Otto Frank nu a mai putut deține firme și fetele nu au mai fost primite la școală. Deși a depus eforturi pentru a părăsi Țările de Jos împreună cu familia, Otto Frank nu a reușit să mai emigreze.

Sunt tulburătoare detaliile vieții în Anexă. Întâi de toate este frica permanentă de a fi descoperiți. Apoi, tensiunile care apar între locuitorii ascunzătorii (părinți și copii de-a valma) din cauza lipsei de libertate, a foametei, frigului și atâtor altor lipsuri. Și cât de prețioase sunt sentimentele în orice condiții, dară-n acestea atât de privative, căci, da, Anne se îndrăgostește pentru prima dată de Peter. În acest context, cu atât mai mult, pentru Anne jurnalul devine un refugiu și un prieten.

Ultima însemnare din jurnal este din 1 august 1944. Pe 4 august, toți cei din Anexă au fost arestați. Anne moare de tifos în lagărul Bergen-Belsen, la 15 ani. Ajunsese acolo cu ultimul transport care s-a făcut spre Auschwitz.

Anexa este descoperită, cel mai probabil, întâmplător. A doua zi după arestare, Miep Gies și Bep Voskuijl au intrat în Anexă și au găsit caietele și foile împrăștiate. Le-au strâns și le-au păstrat pentru Anne. Anne prinde ultimul tren care va ajunge în lagărele de exterminare și moare de tifos cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul războiului. Mă tot întreb și continui să mă șochez cum se leagă întâmplările când se leagă.

Acestea sunt informațiile generale, aceasta este Anne, acesta este Jurnalul. Puțin peste 400 de pagini de rânduri și fotografii. Există multe substraturi ale volumului care nu pot fi accesate decât atunci când citești despre durere, speranță, sufocare, mici-mari bucurii, raze de soare, un cartof sănătos, o privire complice — direct, negru pe alb.

Este o mărturie uluitoare, încă una, despre măreția sufletului, despre imposibilitatea de a frânge omul care și-a găsit sensul, despre puterea generozității și a curajului. Din păcate, tot ca de fiecare dată, este și despre dimensiunea răului extrem, a trădării și relei-credințe.

Acum sunt plină de speranță, acum în sfârșit, totul merge bine. Da, chiar așa, totul merge bine. Vești splendide! S-a organizat un atentat la viața lui Hitler , și de data asta nu e vorba de comuniști evrei sau de capitaliști englezi, ci de un general german de-aleasă spiță germanică, un conte care, pe deasupra, mai este și tânăr.

Nu există informații certe despre ceea ce s-a întâmplat în ziua în care Anexa a fost descoperită. Există diverse speculații privind trădarea unui magazioner sau o anchetă a poliției în clădire privind fraudarea unor tichete de mâncare.

Pe canalul de crime, o mamă sfâșiată de durerea morții teribile a unicului ei copil mărturisește, cu ochii plini de lacrimi, că singura rațiune pentru care scoate monstruozitatea la lumină este speranța că măcar un singur om, aflând povestea, se va salva la timp, recunoscând acum semnalele de avertizare ale atrocităților ce pot urma.

Cam așa văd eu Jurnalul Annei Frank. Omule, ai două mâini, două picioare și poarta casei nonstop deschisă. De ce te vaiți? Ce-și lipsește? Ce te doare? De ce-ți pierzi mințile? De ce nu te-mplinești? Este una dintre cărțile care zguduie lehamitea și fără rostul din temelii. Misiune îndeplinită — nu-mi pot imagina că Anne și-ar fi dorit mai mult de la viața ei, atât de scurtă, dar astăzi veșnică datorită Jurnalului în care a crezut cu tărie. În multe topuri apare constant în primele 10–15 cele mai citite sau influente cărți ale lumii.

Dar vreau să ajung mai departe, nu-mi pot închipui o viață ca a mamei, a doamnei Van Daan și a tuturor celorlalte femei care își văd de treaba lor și mai târziu sunt uitate. Trebuie să am un lucru căruia să mă pot dedica, pe lângă soț și copii! O, da, nu vreau să fi trăit degeaba, precum cei mai mulți oameni. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit!

Publicarea Jurnalului are o poveste de sine stătătoare, la fel de interesantă ca destinul Annei. Ea a scris Jurnalul — să-i zicem varianta 1 — cu gândul că, undeva, cândva, îi va fi sprijin pentru a cuprinde o carte. Aceasta este forma autentică, notițe scrise zi de zi de Anne. Este cea mai sinceră variantă, pentru că Anne nu știa că va fi publicată.

Apoi, în 1944, a auzit la radio un anunț în care ministrul neerlandez în exil la Londra pomenea despre importanța mărturiilor directe ale Holocaustului și protejarea acestor rânduri de război. Așa a început rescrierea Jurnalului, cu intenția clară de a fi publicat — să-l botezăm varianta 2. Pentru ea este roman și-l intitulează Anexa secretă: jurnalul reformulat, mai structurat, cu personaje sub pseudonim, mai literar și mai matur.

Fiindcă n-ai trecut încă printr-un război, Kitty (…) o să-ți spun care-i prima dorință a fiecăruia dintre noi opt după ce vom ieși de-aici. Margot și domnul Van Daan își doresc cel mai mult o cadă cu apă fierbinte, umplută până sus, în care să stea cel puțin o jumătate de oră. Doamna Van Daan ar prefera să mănânce numaidecât niște prăjituri. Dussel nu știe decât de Charlotte a lui, iar mama, de ceașca ei de cafea. Tata s-ar duce la domnul Voskuijl, Peter în oraș și la cinema, iar eu, de-atâta fericire, n-aș ști cu ce să încep. Cel mai tare îmi doresc o locuință proprie, libertate de mișcare și, în sfârșit, să fiu ajutată din nou la teme, deci să mă întorc la școală!”

A doua zi după arestarea Annei, însemnările ei au fost puse la adăpost de către două dintre persoanele (Miep Gies și Bep Voskuijl) care au ajutat familia în timpul petrecut în ascunzătoare. După ce acestea au aflat că Anne nu mai este în viață, i-au înapoiat caietele tatălui său. Otto Frank, singurul supraviețuitor dintre cei opt, publică o compilație în 1947, cu unele fragmente cenzurate (cele în care Anne povestește despre exigențele mamei sale, tensiunile din Anexă sau gânduri foarte intime). Otto Frank considera că respectivele rânduri ar întina memoria Annei și a celorlalți membri ai familiei.

În 1998 au apărut cinci pagini din versiunea a doua a Jurnalului. Fuseseră predate de Otto Frank directorului Casei Memoriale Anne Frank din Amsterdam, cu dorința de a fi publicate după moartea sa și a celei de-a doua soții, deoarece conțineau comentariile critice ale Annei privind mariajul părinților săi.

În 2018 au fost descoperite două pagini acoperite din jurnal, care conțin glume și reflecții despre sexualitate. Ediția definitivă a jurnalului, însă, fusese deja publicată și combină cele trei versiuni existente ale textului, incluzând pasaje originale și note editoriale care explică diferențele.

Google m-o trimis astăzi spre un personaj în carne și oase despre care iară habar n-aveam: Eva Heyman, o fetiță evreică, adesea numită Anne Frank de Oradea. Asemenea Annei Frank, Eva a scris un jurnal în timpul Holocaustului. S‑a născut pe 13 februarie 1931. În primăvara anului 1944, în ghetoul din Oradea, unde evreii au fost concentrați după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă, a ținut un jurnal teribil. A fost deportată la Auschwitz-Birkenau, unde a murit pe 17 octombrie 1944. Avea 13 ani. Mama ei a recuperat paginile după război și le-a publicat în 1948. Jurnalul este încă disponibil în România, deci musai de citit.

Nu pot să fac asta. Nici nu mă gândesc să-i las să mă jignească fără să le dau riposta, o să le arăt eu că Anne Frank e unsă cu toate alifiile și-or să se minuneze și-or să-și închidă numaidecât fleanca atunci când o să le explic că mai întâi ar trebui să se ocupe de educația lor, nu de a mea.

M-a întristat acum o evaluare pe site-ul unei librării, unde scriitura Annei Frank a primit o steluță. Drept este că unele pasaje sunt mai monotone, repetitive or aparent lipsite de importanță, dar se omite taman esența: o fetiță, opt oameni, 50 de metri pătrați, doi ani. Dacă nici acest jurnal nu este special, eu zău dacă mai înțeleg ceva. Îmi pare rău, Anne Frank, îți dau cancel — nu ai trăit cu suficient entertainment! parcă i-ar fi scuipat necititorul cu steluța aia. Credința mea este că dacă ei or putut trăi și muri, om putea și noi măcar citi (strâmbând din nas de plictiseală or ba). Aici nu-i deloc vorba despre cititorii care, de bună voie și nesiliți de nimeni, aleg să se protejeze de aflarea ororilor și evită astfel de lecturi din principiu.

Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toți fericiți odată cu mine.

Nu mai spun că pe mine exact asta m-a uluit: ceea ce au știut oamenii aceștia să facă, ceas de ceas, pentru a-și ocupa timpul și a nu-și pierde mințile. Nici nu mai pomenesc cât de extreme sunt dimensiunile psihologice ale unei astfel de experiențe, în care nici măcar nevoile alea de bază din piramida lui Maslow nu-ți sunt asigurate. Să te văz eu atunci, comodule ofuscat, cum nu te dai cu capul de pereți și nu urli la lună!

De luni de zile nu m-am mai simțit așa de mizerabil, nici măcar după ce s-a dat spargerea n-am mai fost așa de dărâmată, psihic și fizic. (…) Mă tot întreb dacă n-ar fi fost mai bine pentru noi toți să nu ne fi ascuns, să fim acum deja morți, ca să nu mai suportăm toată mizeria asta și, mai ales, să-i scutim pe ceilalți de ea. Dar și de asta ne e tuturor groază. Încă iubim viața, încă n-am uitat glasul naturii, încă mai sperăm, sperăm tot felul de lucruri. De s-ar întâmpla curând ceva, la nevoie să se și tragă. Nimic nu ne poate secătui mai mult decât neliniștea. Să vină sfârșitul, chiar dacă e dur. Atunci cel puțin vom ști dacă ne e dat să învingem ori să pierim.

Despre steluțe

Nu mi-am notat pe fișa de lectură decât că am cumpărat volumul cu 39 de lei, în ianuarie 2023. Acum librăria cere 59 de lei.

Dar am scris aici — căci da, este un text început când am terminat cartea, cu trei ani în urmă: Încerc să mă adun. De cinci minute am trecut finalul și încă bocesc. E o carte atât de diferită de tot ceea ce am citit în viața mea, încât mi-am promis să-i dedic un text special în provocarea lui decembrie, 31 de cărți pentru 31 de zile.

Iaca, am reușit, ce mai contează că este ediția 2025 și nu 2023, după cum era planul.

Sunt atât de puține cărțile care-mi rămân în minte și pe suflet mult timp după ce mi-au ieșit în cale. Mă bucur că Jurnalul Annei Frank este cuprins în colecția aceasta atât de prețioasă a scrierilor de cinci steluțe pline.

Jurnalul Annei Frank: 12 iunie 1942-1 august 1944 de Anne Frank, versiune definitivă, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu, editura Humanitas, 2022, 412 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

sâmbătă, 27 decembrie 2025

JURNALUL ANNEI FRANK

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu