Zambetania: FIUL UNUI TERORIST

În nici 24 de ore, am cumpărat o carte, am citit-o și am scris despre ea. Ptiu, ptiu să nu mă deochi.

De ce astă carte

Într-o zi mi-o fost livrat un pachet cu opt cărți. Seara am început și terminat Fiul unui terorist. Are și insomnia cauzată de Pepsi părțile ei bune — aproape că am gătat și un Boris Vian.

Pentru a prinde transport gratuit, mai era nevoie de patru lei. Am întrebat librăria ce titluri îmi propune și mi-a atras atenția O poveste despre a alege. A costat 18 lei, după o reducere de 30%.

Mereu mă surprinde cât de aleatoriu unele cărți ajung la mine.

*** A alege împotriva firii: m-am săturat să urăsc oamenii

Abdulaziz El Sayyid Nosair s-a născut pe 24 martie 1983, în Pittsburgh, Pennsylvania. Tatăl său, El Sayyid Nosair, a fost condamnat pentru asasinarea rabinului Meir Kahane și pentru implicarea în atentatul din 1993 asupra World Trade Center.

Pentru conformitate, uciderea rabinului Meir Kahane a avut loc în noiembrie 1990 — an în care autorul crimei, El Sayyid Nosair, a fost condamnat. Cum de a fost implicat ulterior în actele teroriste din 11 septembrie? Simplu: din închisoare a menținut legături cu grupările extremiste și a contribuit la organizarea misiunilor ticăloase.

Pentru că nu prea am înțeles povestea rabinului, l-am întrebat pe AI de ce Meir Kahane este, pentru unii, un apărător radical al poporului evreu, iar pentru alții, un simbol al intoleranței și al extremismului politic. M-o lămurit astfel:

American de origine evreiască, născut într-o familie ortodoxă în Brooklyn, New York;
A studiat la instituții religioase evreiești și a obținut diplome în drept și relații internaționale;
A fost rabin ortodox, dar și un predicator fervent al ideilor naționaliste evreiești;
A fondat Liga de Apărare Evreiască în SUA, o organizație militantă care susținea autoapărarea evreilor în fața antisemitismului;
A emigrat în Israel și a fondat partidul Kach, cu o platformă ultranaționalistă și anti-arabă. A fost ales în parlamentul israelian în 1984, dar partidul său a fost ulterior interzis pentru rasism;
A fost promotorul unei ideologii cunoscute sub numele de kahanism, care susținea expulzarea arabilor din Israel și teritoriile palestiniene. Această ideologie este considerată extremistă și a fost condamnată oficial de Israel.

Mă-ntorc iară la Zak Ebrahim, care după ani în care și-a ascuns originea și-a schimbat numele, a început să vorbească public despre trecutul său și despre alegerea conștientă de a respinge violența în care fusese crescut.

Există un motiv pentru care ura criminală trebuie învățată – și nu doar învățată, ci implantată cu forța. E o minciună repetată iar și iar, adeseori unor oameni fără resurse și fără alternative. Tatăl meu a crezut această minciună și a sperat să mi-o insufle. Eu am ales altceva.

Tatăl său, El Sayyid Nosair, era inginer industrial. Nu trecuse nici măcar un an de când venise din Egipt în SUA când a cunoscut-o pe mama lui Zak, o învățătoare americană. Născută într-o familie catolică, aceasta a fost atrasă de islam. Cei doi s-au întâlnit într-o moschee și, după doar zece zile, s-au căsătorit. Femeia avea deja o fetiță dintr-o căsnicie anterioară cu un ateu. Curând, a născut doi băieți — primul dintre ei a fost Zak. El Sayyid lucrează pentru administrația orașului New York, reparând aparatele de aer condiționat și de încălzire dintr-un tribunal din Manhattan.

Cu o oră în urmă, în timp ce eu, sora mea și fratele meu dormeam somnul liniștit al ultimelor secunde din ceea ce părea a fi copilăria, mama a auzit numele Meir Kahane și a ridicat ochii spre ecranul televizorului. Primul lucru pe care l-a văzut au fost imagini cu atacatorul arab, iar inima aproape că i s-a oprit: era tata.

Zak avea șapte ani când tatăl său l-a împușcat mortal pe rabin. Întreaga copilărie și adolescență, familia s-a mutat din oraș în oraș — parcă de vreo 20 de ori era scris pe undeva. Spuneam că și-au ascuns identitatea și s-a decis schimbarea numelor.

Despre povestea de dragoste a părinților săi, despre cum se transformă un om afectuos într-un criminal cu sânge rece, despre cât de cumplită este povara familiei trădate, despre cum un băiețel ajunge să care pe umeri o cruce mult prea grea, despre alegeri — nu mai detaliez, să mai rămână de aflat pe calea cărții.

Oamenii încearcă non-violența timp de o săptămână, iar când nu funcționează se întorc la violență, care nu funcționează de sute de ani. (Theodore Roszak)

Mai fac doar o scurtă paranteză îngrozitoare: Ahmed nu e un ucigaș ca tatăl meu, dar între pereții apartamentului nostru, când se află printre cei pe care pretinde că-i iubește, nu este cu nimic mai prejos decât un terorist.

Urmăresc cu mare interes seria Monștrilor de pe Netflix. Pe canalul de crime accentul se pune pe faptă, victimă și modul în care cazul este rezolvat. Foarte puține sunt emisiunile care detaliază modul în care un om se defectează atât de grav încât ajunge criminal cu sânge rece. N-am habar — poate că or exista deja studii care demonstrează că e vorba despre o genă ADN, pe care o ai or ba de la naștere.

La Monștri mă fascinează modul în care criminalii sunt reflectați și din postura de victime, nu doar de abuzatori. Din acest punct de vedere, cartea de astăzi este dezamăgitoare. Sigur, fiul nu are acces direct la filtrele cognitive ale tatălui și nici măcar la multe dintre elementele tabloului nu cred că are. Totuși, lasă impresia că a fost crescut să devină asemeni tatălui, iar doar determinarea sa a schimbat predestinarea. Însă sunt multe elemente care diferă profund în poveștile celor doi.

Până la doisprezece ani, fusesem atât de agresat la școală încât voiam să mă sinucid. De-abia în jurul vârstei de douăzeci și cinci de ani am cunoscut o femeie, pe nume Sharon, care m-a făcut să simt că nu sunt insignifiant și că nici povestea mea nu e insignifiantă. E povestea unui băiat instruit să urască și a unui bărbat care a ales o altă cale.

Zak a rupt complet legăturile cu tatăl său. Este o chestiune personală— n-am eu cum judeca asta. Mereu, în filmulețele de pe canalul de crime, mă impresionează victimele care-și iartă călăii. Nu doar prin cuvinte, ci și prin lumina cu care încep vindecarea. Mi-i rămasă în minte o fiică: tatăl ei a abuzat-o în moduri cumplite (nu sexual) în copilărie și adolescență. Părinții ei erau despărțiți, iar ea locuia alternativ cu fiecare. Cu noua parteneră, iubită mult de copilă, tatăl era extrem de violent — pân la urmă a căsăpit-o și mâncat-o (nu integral). Din diverse chichițe judiciare, criminalul era acum liber. Fiica îl vizita, îl iubea, dar avea o teamă groaznică să-i prezinte copiii. M-a impresionat profund că nicio oroare nu i-a ucis dragostea pentru el și că-l vedea limpede, cu lumini și umbre.

Altfel, îmi pasă de oameni mai mult decât de dumnezei. Îi respect pe credincioșii de toate felurile și depun eforturi pentru a promova dialogul interconfesional, dar am tot văzut religia folosită ca pe o armă, iar eu las jos orice armă.

Cartea a fost inspirată de discursul susținut de Zak la conferința TED din New York, în 2014 — anul în care a fost publicat și volumul. N-am nicio idee de a trebuit să respecte formatul organizației, dar presupun că da, de vreme ce a apărut sub umbrela acesteia. Totuși, cred că prezentarea succintă pe care o presupune a dăunat grav poveștii. Chiar nu era o mărturie de spus în doar 100 de pagini format mic.

- Ibn abu, spune el, cu un zâmbet larg.
Semnificația cuvintelor lui Ammu mă va bântui ani de zile, până când îmi voi da seama că unchiul meu se înșela complet în privința mea.
„Ibn abu”.
Așa tată, așa fiu.

Un om își expune trecutul. Prin asta ne predă o lecție prețioasă. Nu o face nici ostentativ, nici declarativ. Faptele sale vorbesc despre reușitele sale. Suntem atât de familiarizați cu ororile, încât încă o poveste despre ele ai crede că nu poate schimba mare lucru. Și totuși, există ceva în spovedania aceasta — n-aș ști să numesc cu subiect și predicat — care alină și care dă încredere că (poate) apocalipsa va mai întârzia puțin.

Zilele trecute mi-a atras atenția o concluzie a lui Iulian Tănase, cu care sunt 100% de acord: E mult mai simplu să scrii lung. Scriitorul povestea din vremurile în care era redactor la Academia Cațavencu când dacă se depășea numărul de cuvinte impus de spațiul tipografic limitat al revistei, scuza era invariabil: Chiar n-am avut timp să scriem scurt.

Eu mi-s un cititor de lung. Foarte rar proza scurtă mă uimește cu adevărat. Când nimeresc peste multă umplutură, mă apucă repede dracii. Of, îs greu de mulțumit.

Despre steluțe

Ultima notiță pe fișa de lectură fu: patru steluțe, nu trei!

M-am tot gândit și răzgândit ș-am rămas totuși la trei steluțe, împotriva primului verdict. Pentru o carte scrisă la patru mâini, cu un subiect fabulos, îi lipsește ceva esențial: emoția. De n-ar fi avut coautor un jurnalist despre care zice AI că-i expert în scris povești emoționante, poate aș fi trecut cu vederea neajunsul.

Mi-s total nedumerită cum o poveste atât de neobișnuită a putut fi redată atât de banal. Nu-i cel mai potrivit termen, dar pentru mine n-a fost deloc împachetată în trăiri profunde și mi-s chiar surprinsă. Copilul acesta, atât de traumatizat de la șapte ani până spre 18, în atâtea moduri, ajunge să-și vindece rănile exact cu ceea ce lipsește atât de mult zilelor noastre: iubirea de aproapele. Și pe mine m-o lăsat complet rece.

Mda, mi-s dusă!

Fiul unui terorist de Zak Ebrahim cu Jeff Giles, traducere de Radu Șorop, Black Button Books, 2021, 123 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 440 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 27 octombrie 2025

FIUL UNUI TERORIST | ZAK EBRAHIM

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu