Zambetania: CASA DIN STRADA SIRENELOR

E ceas festiv, mi-s la textul cu numărul 1500.

Mi-am propus a mă întoarce la origini. În primii ani de blog, nici nu-mi imaginam că voi scrie altceva decât rețete. Paișpe ani mai târziu, sunt primele pe care le ocolesc. Solicită cea mai grea muncă. Cel mai ușor mi-i la cărți și de mai aștept pân va fi gata o rețetă, trece și Crăciunul.

1500 e doar statistică. Aceeași emoție fu la 10 și probabil pentru 3000, dar îs atât de faine specialele născocite.

Am început textul ăsta pe 15 septembrie. În fiecare zi intru, modific un cuvânt, închid. Mi-i tristețe că și dragul de cărți se stinge. Aș fi mult mai săracă făr de Zambetania și dramul de scris ce-o rămas în ultimii ani.

De ce astă carte

Unele cărți ajung la mine pe calea cea mai scurtă. Când Andreea Balaban a pomenit despre Casa din strada Sirenelor, nu doar că am comandat-o, ci am și citit-o.

Splendida ei bibliotecă albastră îmi reamintește în fiecare săptămână că trebuie să acționez. Acuș vine pensia și cărțile mele șed tot în traiste. Am biblioteca albă în toate visele și încă nu mi-s pregătită s-o abandonez pentru alte rafturi. 10.000 de lei fu strigarea tâmplarului la ultima-ntrebare. Între timp or mai fi crescut cotele și pe acolo.

**** Întâmplări cu Bau Bau

Nu mi-s mare admiratoare de povești înfricoșătoare. Asta de exclud obsesia pentru Stephen King. În niciuna dintre viețile de până acum n-am fost privitoare pătimașă a filmelor de groază. Nu-s căutătoare de scriituri or imagini cu morți vii, spirite negre or aventuri de Dincolo. N-am stat la gura sobei cu bunicul povestindu-mi închipuiri strașnice. Crimele-s viața mea, asta da! Pe televizor, nu pe hârtie tipărită.

Recitind cât de sigură mi-s că groaza nu m-o atras niciodată, m-o pălit o amintire. În școala generală, în multe pauze or poate doar după ore, ne adunam mai multe colege (nu-mi amintesc de erau prezenți și băieți) la o groapă cu nisip și două leagăne ruginite. Una dintre fete, nici asta nu mai știu limpede, poate Cristina, posibil Irina, în fiecare zi dădea raport despre vrăjitoarea ce trăia în beciul bunicilor ei (și locul ăsta e cu parcă, un beci era sigur, proprietarii mi-s neclari însă după patru decenii). Stăteam ghemuite una-n alta și ascultam făr să mai respirăm povestea rostită-n șoaptă. Ce făcea vrăjitoarea nu mai știu, dar tare multă treabă avea căci noi în toate zilele îi aflam pățaniile.

Crez că beciul cu vrăjitoarea era unul real. Noi locuiam la blocuri, iar în celălalt capăt al orașului, care atunci ni se părea peste mări și țări, azi harta dezvăluie doar 2 kilometri depărtare, erau case. Acolo locuia bunica Irinei și de nu i-oi fi călcat niciodată pragul casei, ceea ce este foarte posibil, îmi amintesc aievea treptele tocite pe care se coboară-n beci. La orele de gramatică Irina dădea cu banul care-i cuvântul substantiv, care-i adjectivul. Ș-aveam cea mai bună profesoară din lume. O fi aflat ea vreodată, de doamna Stoleru zic, cât de magice erau poveștile fetiței nepregătite din prima bancă, rândul de la perete?

Văz și eu cât bat câmpii, dar cum și trecutul foarte recent mi se dizolvă în uitare rapid, mi-s fascinată de rămășițele recuperate. Îmi mai apar nopțile de iarnă, puține, în care după ce mergeam cu sania trasă de cai, ne-ngrămădeam la oglindă, pe întuneric, cu cearceafuri pe cap și lumânări aprinse în mâini. Tinerii casei îmi spuneau să fiu atentă la dracii care se vor iți în oglindă, da-mi amintesc clar imaginea unui Isus uscățiv răstignit pe o cruce, doar cu un prosop în jurul brâului. Era icoana mare, de pe peretele ce se reflecta-n oglinda șifonierului. Nu eram deloc impresionată de posibilele năluciri cu coarne, dimpotrivă. Zâmbesc amintindu-mi de: Ce vedem de-i cade prosopul lui Isus?!

De niciunde mă năpădesc amintiri. Fratele cel mai mic al mamei atârna în copilăria noastră șoareci pe o sârmă în grădină. Și-i curenta apoi. De-am văzut întâmplările aievea, sistemul meu de apărare a blocat trauma, dar îmi amintesc chițăitul sfâșietor. Solarul încins vara, fântâna secată din fața lui și tânguirile ascuțite zi lumină. Pentru mine asta este și groază și Groază. Recent în satul bunicii au venit ape mari. Faptul că trei adulți în noaptea cu inundații nu s-or gândit să elibereze câinii din lanțuri este mai terifiant pentru mine decât orice mort viu, Scaraoțchi, strigoi.

Tre să fie o boală și asta, puține știri despre tragediile oamenilor mă frâng cum se întâmplă în cazul suferinței animalelor. Pe drumul spre munte un pui de căprioară este lovit de mașina din fața noastră. Șoferul coboară, ridică animalul a cărui coloană a rupt-o și-l azvârle-n primul șanț. Când câteva minute mai departe circulația iară este oprită și de sub un cearceaf se vede mâna primului mort, fură doi, mă gândesc doar la agonia puiuțului cafeniu.

Pe fondul gândurilor la carte, mai multe acum când să scriu, decât atunci când am citit-o, mi-am amintit poate cea mai paranormală dintre întâmplări. În adolescență, în toate nopțile de Înviere, mergeam la o mănăstire cocoțată p-un vârf de munte. Atunci scopul era să avem cazare asigurată pentru a doua zi, care era prima zi de Paște, zi-n care colindam stațiunea montană aflată-n apropierea mănăstirii. Nu-mi amintesc nimic din drumețiile acelea, dar am multe momente de la mănăstire în suflet. N-am scris paranormal pentru exorcizarea la care am asistat într-una dintre nopți, ci pentru o-ntîlnire magică.

În copilărie îi citeam bunicii povestioare duhovnicești dintr-o cărțulie albastră și eram fascinată de Maica Domnului. Le apărea oamenilor în vise, în viață, împărțea miracole la tot pasul. Eram fan. Îmi doream să-mi răsară în lanurile de porumb pe care le cutreieram cu bunicul, la mormintele pe care le curățam cu bunica-n prag de Sfântul Ilie, la sat oriunde. La oraș niciunde. Nu-mi amintesc să-mi fi închipuit vreodată c-o să apară la cinematograf la un film indian sau în fața blocului când jucam remi. Doar în viața mea de la țară, unde eram nepoata unui predicator din Oastea Domnului și nu la bloc, unde tata drăcuia între zece beri toți sfinții.

Ș-o apărut Măicuța. Nu-n casa bunicii din care furam zahăr, nici în a tatei în care mâncam bătaie. Nu la vârsta la care credința-mi era puternică și dorința pe măsura ei. Mai târziu, mult mai târziu. Bunicul și predicile sale le doborâsem de pe piedestal, în biserici nu călcam, rugi nu mai înălțam. Cred că eram la facultate și planul era același: ne cazăm în noapte de Înviere gratuit la mănăstire ca să avem cum ajunge-n ziua de Paște la munte și izvoare.

Una dintre cele mai mari bucurii în noaptea sfântă era să privesc de pe prispa camerei cum lumânările aprinse coboară muntele. O armată de licurici din vârf spre poale. Cum ședeam în contemplare cu mâinile-n sân și gura căscată, am văzut o nălucă. O femeie bătrână, foarte bătrână, într-o cămașă de noapte din pânză groasă, albă, se apropia. Nu atingea prispa cu picioarele. Levita spre mine. Știam că-i Maica Domnului așa c-am rămas în continuare cu mâinile-n sân și gura căscată. Când o ajuns în fața mea, pe una dintre cele mai dure voci de le-am auzit vreodată, mi-o zis: Tu nu știi să spui Hristos a înviat?! Mintea mi-o zis apoi că era stareța bătrână a mănăstirii, da-n sertărașul inimii o rămas bilețelul cu Noaptea-n care m-o mustrat Maica Domnului.

Zic să scriu totuși olecuță și despre carte.

O casă bântuită, un profesor excentric, o invitație.

Se spunea că profesorul își alegea invitații care nu erau întotdeauna aceiași – pe baza unor complicate calcule astrologice, având grijă de fiecare dată ca toate semnele zodiacului să fie reprezentate.

Gazdă este profesorul Faustin trecut bine de 80 de ani. Conacul său (scăpat ca prin minune de demolările ceaușiste) este în București, cartierul Uranus, Strada Sirenelor. Adunarea se petrece-n penultima zi a lunii noiembrie, 2013. Noaptea Sfântului Andrei dară, cea-n care dobitoacele capătă puteri nefirești iară strigoii, vârcolacii, sufletele pierdute au slobod de la Dumnezeu să umble prin lume. O masă-mbelșugată pentru 12 cunoscuți ai profesorului trecuți fiecare de 60 de ani.

Era una din obișnuitele întâlniri ce se organizau în casa profesorului, întâlniri la care amfitrionul nostru ținea foarte mult și de la care nu se putea absenta sub niciun motiv. Se savurau delicioasele prăjituri de casă ale Aglăiței, bătrâna menajeră a lui Faustin, se degustau vinuri de viță și cafele cu caimac ca pe vremea bunicilor, se purtau discuții savante pe temele cele mai diverse, iar uneori cei câțiva literați care frecventau aceste serate erau invitați să-și citească cele mai recente producții.

14 capitole ș-un epilog. 13 povești stranii, nu le-aș numi macabre, trăite or doar auzite din moși strămoși de fiecare personaj-povestitor în parte.

Era un bătrân ciolănos și înalt, care de slab ce era părea că abia mai stă în picioare, îmbrăcat cu un anteriu preoțesc, peste care purta o scurtă de blană. Avea pe cap o căciulă de oaie, de sub care se arătau niște plete albe ce-i ajungeau aproape până la umeri, și târa după el o servietă veche și burdușită. Viscolul nu îl cruțase: era plin de zăpadă de sus până jos, rebegit de frig și vânăt la chip.

Mai se ivește ș-un protagonist surpriză, făr de invitație, Preotul. Pentru mine, ca și pentru mulți alți cititori, personajul spumos, iubibil, cel mai cel.

Naratorul întâmplărilor din casa Sirenelor este autorul romanului Viața lui Kostas Venetis. Octavian Soviany devine astfel nu doar autorul romanului, ci și unul dintre personaje. El este unul dintre invitații octogenarului, el ne prezintă casa, faptele. Poate că-i greu din astă cauză să ai alte puncte de vedere. Cum, ce și când zice povestitorul devin propria judecată. Pân la capătul poveștilor nici n-ai de ce-ți pune prea multe întrebări. Lași omul să spuie tot ce are pe suflet ș-apoi, de e, ceri lămuriri suplimentare.

Cimitire, pictor, morți, ofițer de securitate, stafii, poet, învieri, pianistă, vieți anterioare, o actriță, decor fastuos, un boxer, o bătrână domnișoară profesoară - toate-s bifate. Poate nu-s prea multe legături, evidente clar nu-s, dar detaliile sunt numeroase, imaginea de ansamblu e ușor de umplut. De mai adaug ș-o crimă, pare să nu mai lipsească nimic pentru o lectură captivantă.

Cina ce de Taină a profesorului Faustin, preotul țicnit, spiritista dusă cu pluta, doi scriitori, un fost polițist, un gazetar, crima și dosarul e gata.

Când mă uit pe televizor la crime, singura categorie pe care n-o prefer este aceea dedicată persoanele dispărute. Pentru că nu există un verdict, un vinovat, un predicat pentru ce s-o-ntâmplat și lipsește mereu finalul poveștii. Menirea emisiunii este să popularizeze cazuri împotmolite, să solicite telespectatorilor noi indicii.

Este ceea ce am simțit și la sfârșitul romanului. Sunt enumerate patru piste, patru posibile finaluri. Cititorule, te servește pe alese cu sfârșitul preferat! Nu, bre! E un singur adevăr, al tău scriitorule, oferă-l! E o chestiune pur subiectivă și-i singurul neajuns pe care l-aș imputa scriiturii.

Am găsit un leac acelor emisiuni de le ziceam neterminate. Caut pe internet informațiile apărute ulterior filmărilor. Unul dintre ultimele cazuri fu despre o femeie dispărută. Familia răsturnase munții căutând adevărul. Soțul era convins că nevasta plecase la plajă pentru o nouă viață. Câini, poliție, martori, nicio dovadă ani de zile, parcă șapte. 2020 era anul documentarului. Îmi dezvăluie Google că-n august 2024 or găsit-o-n curtea casei, îngropată-n beton și că soțul va fi condamnat. Păi, foarte mulțumesc!

Casa Sirenelor m-o dus olecuță, prin natura poveștilor, la splendida cartea a Cameliei Cavadia, Sufletul lumii. AICI am scris despre ea.

Despre steluțe

Deși aveam multe alte volume începute la sosirea cărții, am sărit pe Casa din strada Sirenelor cu speranța c-o voi găta repede fiind atât de subțire. N-am izbutit și sfârșea după două săptămâni în teancul abandonatelor, de nu se nimerea taman atunci drumul de cinșpe ceasuri cu trenul pentru ziua bunicii și cei 100 de ani ai ei.

Nu fu vorba că nu m-o prins povestea or că m-am poticnit în stil. Pur și simplu, de prin iunie, am rămas făr de chef pentru cărți. Am penalizat Casa din strada Sirenelor c-un punctuleț pentru că nu fură emoții cu duiumul. Mă opream la trei steluțe jumate de nu era vorba de prima întâlnire cu un autor român.

Mi-or apărut acuș pe ecran și gândurile cititorilor nemulțumiți. Pentru mine nu fu una dintre lecturile căreia să-i caut logică, context veridic. Personajele s-or potrivit perfect cu întâmplările, dialogurile, acțiunile pentru că așa mi-or fost livrate și nu în alt fel. Le-am crezut! Și fu atât de ușor să-mi închipui totul. Parcă am văzut filmul.

O posibilă explicație pentru eventuale dezamăgiri postlectură cred că ține de promisiunile ce promovează volumul: Cartea perfectă pentru pasionații de supranatural, legende urbane și superstiții și Simți cum ți se ridică părul pe șira spinării și eventual scuipi în sân data viitoare când treci pe lângă un cimitir. Mna, există sperieturi și Sperieturi, în funcție de experiențele anterioare ale cititorilor. Steluțele mele nu-s pentru fantastic, mister, groază, suspans, terifiant. M-o prins atmosfera, m-am plimbat prin casa Sirenelor, am simțit viscolul și plăcintele. Mi-a fost antipatic Profesorul ș-am iubit Preotul. Deloc nu fu prea puțin!

Unele dintre critici îs atât de vehemente încât mă-ntreb de-mi amintesc corect lectura. B. era rămas acasă c-un Covid nemilos: febră, delir, vomă. Eu plecată la plimbare cu trenul plină de-ndoieli toți cei 800 de kilometri și-n cap doar cu rugi pentru dumnezeul WC-urilor CFR.

Am cumpărat ediția a IV-a și mi-i bucurie retipărirea autorilor români contemporani. N-am idee cât de des se petrec noile tiraje, cât de mari îs primele, olecuță de succes pare să existe. Am nimerit acum și peste cifre, dar nu-mi sunt de folos căci nu știu de-s mari ori mici pentru România. Statistici dară: ediția I - 1.000 exemplare, a II-a - 1.000, ediția a III-a - 1.000 și a IV-a - 1.500 exemplare. Ultimele două republicări conțin mențiunea: revizuit.

Îmi zice Google (asta pentru că nu am fost atentă la fișa de prezentare din volum) că am citit cartea unui autor român extrem de activ: romane, teatru, critică, memorii, poezie, articole, traduceri. Habar n-aveam! Ia să mai trag un volum, ar putea să-mi fie (mai) pe plac.

Casa din strada Sirenelor de Octavian Soviany, Hyperliteratura, 2024, 176 de pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Cărțile despre care am scris, aproape 400, sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor (vreo 90) din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai povestit despre:

duminică, 13 octombrie 2024

CASA DIN STRADA SIRENELOR

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu