Zambetania: EXORCIZAT

În acest moment, primele zile ale ultimei luni, am adunate pe birou treișpe cărți despre care nu am scris. Nu-s toate citite integral, dar noua misiune zice: să nu te văz, Mărie, cu nicio restanță în 2019 din teancu ăsta! Nu-mi comentez propriile ordine, deci ignor vocea care o răspuns: Serios?! Și ce-o să-mi fac?

De ce astă carte
Pentru că mi-o dăruit-o B.. Cică o răsfoit-o și, când a nimerit fragmentul ăsta, s-o gândit că-i pe poftele mele.

Tata nu se uită la mine când îmi spune - Ei, cam asta e. Atât. Nu știu ce să-i răspund, nu sunt priceput la despărțiri și prăpastia emoțională dintre noi îmi pare de netrecut. Aș vrea să-l iau în brațe, să îl îmbrățișez și să îi spun "Te iubesc, tata, nu mă părăsiți, te rog! Nu vreau să rămân singur, fără voi." Dar nu o fac. Doar zâmbesc forțat.

- Da, tata, bine... și ce faci acum?

- Ce să fac, mă duc acasă la maică-ta.

Ș-o fost, tare o fost, exact de cinci steluțe!

*****EXORCIZAT

Un tânăr muritor de foame, chiriaș în București, se angajează ca agent imobiliar. În continuare va fi muritor de foame c-așa-i viața, n-are toți noroc la meleoane. Firul acesta al poveștii, cam singurul continuu, mi-o amintit de perioada dedicată asigurărilor de viață. O perioadă sublimă în care salariul mi-a lipsit cu desăvârșire. Sărăcia e cel mai mic dintre necazurile sale însă, obsedat de violență și sex trăiește veșnic într-o sfântă treime a întunericului și a neputinței de a le birui definitiv și integral.

Crezi că ai timp, da' nu-i așa. Ai pe dracu! Nici nu știi când ajungi ca moșii ăia de care râzi când ești tânăr. Te uiți într-o zi în oglindă și nu-ți vine să crezi. Doar ochii mai sunt ai tăi, restul s-a pierdut.

Singurătatea, neiubirea, greutatea de a se adapta unui mediu cenușiu, abrutizat în care valorile sale sunt neînsemnate, singurătatea, neiubirea, frica de tot și toate, singurătatea, neiubirea, obsesia sunt pilonii care-l frâng și înving la infinit. În toate secvențele în care umanul și umanitatea sunt ucise iară și iară, singurătatea și lipsa iubirii sunt cele care m-au șocat. Nu ușurința cu care creierii zboară, nu violența unor acte sexuale contrare familiei tradiționale m-au îngrozit. Ceea ce a durut și încă nu s-a vindecat, deși au trecut cinci săptămâni de la citirea ultimului punct al volumului, sunt demonii pe care-i naște lipsa de afecțiune an după an, în toți anii. Și acum când scriu mi se așează iară o greutate pe suflet care mă sufocă.

Când eram adolescentă, am asistat la mănăstirea în care serbam Învierile la un moment înspăimântător. În zorii primei zile a Paștelui, după ce se sfârșea noaptea cea magică, eram cazați în dormitoare cu multe paturi. Cel puțin zece. La un moment dat am fost treziți de un urlet. O femeie, o văzusem peste zi liniștită și blajină, o început să azvârle cu înjurături și batjocuri. Nu eram eu foarte pioasă, dar să aud în liniștea aceea completă, după momente de poveste, urlete despre draci, curve, s-o văd rostogolindu-se cu spumă la gură și ochi roșii a fost terifiant. Ca-n filmele alea proaste, cineva a stropit-o cu aghiazmă și femeia a revenit la calmul ei firesc. Nu știu ce a fost atunci și, drept să zic, nici nu mă-nteresează.

Demonii lui Radu Găvan mi-au amintit de momentele nopții peste care au trecut douăzeci de ani. Regăsesc covorul verde, pătura albă, fereastra micuță, ploaia care se pornea, groază pe care fiecare urlet mi-o injecta în suflet și necredință ca și când s-ar fi petrecut de dimineață. Violența și cruzimea cărții ăsteia m-au țintuit în lectură exact ca zbieretele de atunci pe marginea de lemn ros.

De mă gândesc, monștrii ăștia i-am mai întâlnit la Ryu Murakami în Hituri celebre din epoca Showa. Nu m-au îngrozit ca cei prezenți pentru că erau dintr-o lume pe care nu o cunosc, care nu mi-i acasă. Ăștia sunt atât de reali, pe unii îi am și eu și mă tot strădui să mi-i îmblânzesc. Cât de reale sunt teoriile care vorbesc despre faptul că lipsa de afecțiune din primii ani de viață e greu de reperat în următorii o sută! Am fost extrem de empatică, din acest punct de vedere, cu durerile personajului. Căutarea continuă a unei jumătăți care să compenseze și să suplinească neiubirea în cele mai făr de șansă medii a fost iară o intersecție care m-o zguduit din străfunduri. Deși personajul nu-și spunea viața într-o limbă străină mie, ba una pe care o cunosc chiar foarte bine, tot a fost crâncen s-ajung pân la capătul ei. Și textul acesta doare deși l-am mâzgălit foarte la suprafață făr să m-afund în propriile răni.

Despre steluțe

N-am citit în viața mea o carte mai crudă, mai violentă, aproape macabră decât Exorcizat. Se mai nimerea câte o pagină or un fir de poveste care să mă sufoce, dar de la un capăt la altul nu fu nicio alta. Inițial m-am gândit să merg pe patru steluțe. Toate experiențele homosexuale or doar de sex violent și abuz m-au chircit. Am citit cartea în câteva ore, dintr-o bucată, pe drumurile de concediu, pe care le-am avut la începutul lui noiembrie. Am fost atât de captivată încât am omis să culeg citate pentru Zambetania (le-am luat acum la întâmplare, exact ca B.). Dar îndeplinește toate criteriile mele pentru toate steluțele: am citit-o gâtuită de emoțiile ce lovesc din exorcizare, scriitura e grozavă, chiar de multele scene de sex explicit și masturbare posibil că puteau fi împuținate, o recitire ar desăvârși receptarea scriiturii, pe largi zone povestea m-o năucit făr să mai fiu atentă la cuvinte, doar la imagini. E o carte foarte vizuală, extrem de cinematografică. Și finalul este atât de duios și de neghicit încât eu merg pân la capăt cu cele 5 steluțe.

Când te-am întâlnit nu am știut de cum te-am văzut cum aveai să mă schimbi, că vei rămâne cu mine o eternitate îngăduită și că prin tine liniștea îmi va pătrunde în viață. Nu, nu am știut toate aceste lucruri...

M-o dus cu gândul la Extraconjugal volumul ăsta. N-am habar de ce. Amuș nu văz nicio asemănare între cartea lui Mihai Radu și aceasta. Și-ntr-un top personal, Extraconjugal este peste Exorcizat pentru că acolo scriitura era strașnică, citatele s-au aruncat pe blog în timp real .

Nu-i un volum pe care să-l recomand tuturor. E crud, nu poate fi citit cu ochii întredeschiși și urechile parțial acoperite. Omul ăla își disecă inima și creierul milimetru cu milimetru, nu-i nicio sită care să cearnă, niciun filtru de selecție, curge totul în negru. Și-i greu de încheiat misiunea asta făr de cotrobăit prin propriile unghere și de privit fățiș proprii demoni.

Exorcizat / Radu Găvan, editura Herg Benet, 2018, 290 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut niciun zâmbet or emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

În 2018 am mai citit: