- În acest moment, primele zile ale ultimei luni, am adunate pe birou treișpe cărți despre care nu am scris. Nu-s toate citite integral, dar noua misiune zice: să nu te văz, Mărie, cu nicio restanță în 2019 din teancu ăsta! Nu-mi comentez propriile ordine, deci ignor vocea care o răspuns: Serios?! Și ce-o să-mi fac?
De ce astă carte
Pentru că în secunda în care am citit mărturiile cititorilor ei, mi-am comandat-o.
Nu-mi amintesc unde eram pe 22 iulie 2011, atunci când Anders Breivik executa masacrul din Norvegia. N-am auzit niciodată de eveniment. Presupun că-i imposibil de uitat integral o astfel de știre.
Dar îmi amintesc bine cât m-o șocat filmul pe care l-am văzut într-o noapte a anului ăsta, pe unul dintre canalele despre crime (de nu rulează una dintre emisiunile preferate pe alte posturi, dar am chef de televizor, mă uit la crime). Era după povestea adevărată a celei mai sângeroase dintre vineri.
Chiar dacă m-a durut lectura, e musai să văd Utoya - 22 iulie, pelicula ce o rulat în cinematografe astă vară. Sper să nu abandonez vizionarea, după cum s-o petrecut de multe ori cu lectura. Mă sufoca drama. În aste condiții anevoioase, am și plâns mult, tot am terminat de citit cele șase sute de pagini în câteva seri.
Poate că au trecut trei, patru luni de când am citit cartea. Am scris atunci pentru Zambetania începutul și sfârșitul textului ș-am uitat complet că nu-i integral. Când am verificat de ce nu-i publicat am descoperit că în timpul lecturii și imediat după ea, nu mi-am găsit cuvintele pentru a scrie despre documentarul lui Asne Seierstad. Între timp, tot nu am ajuns să văd Utoya - 22 iulie. În schimb, pe baza cărții, Netflix a realizat un film, pe care l-am văzut la început de noiembrie, și-n care se vorbește despre suferința eroilor supraviețuitori într-o lumină pe care nu am dibuit-o în lucrarea ziaristei norvegiene.
Este o carte teribilă pentru că așa este întâmplarea adevărată care a inspirat-o. Un tânăr a executat într-o oră, în vara lui 2011, 69 de adolescenți pe insula Utoya și a ucis cu o bombă alți 7 oameni la Oslo. Din câte-mi amintesc, au fost peste două sute de răniți. Sfârșeala pe care o naște lectura este determinată de cele un milion de detalii minore care au condus la finalul cel tragic și spre uluirea mea cele 77 de morți se pierd printre ele. În sensul că de există un om pe lumea asta care vrea să execute alți 690 de oameni, ignoranța semenilor și bezmeticeala, incompetența autorităților îi facilitează misiunea. Să mai zic că făptașul poate fi vecinul din fundul grădinii or colegul de muncă? Că se poate pregăti un an, cinci, zece pentru masacru făr de a trăda un gram din plan?! Pentru mine acesta o fost șocul cel mare: unul dintre noi, chiar unul dintre noi!
Cuvintele unuia dintre supraviețuitori, mărturie în timpul procesului, sunt ceea ce simt și eu: Atât de singur. Anders e extrem de singur. Cine o zis asta? Viljar, tânărul care a fost împușcat în cap (un ochi l-a pierdut), în mână, în umăr, în antebraț (i s-a montat o mână protetică), care în seara masacrului și-a pipăit creierul, care doi ani după evenimente nu a știut de să trăiască or să moară, o stat doar pe graniță. Cine este Anders? Cel care l-a executat, i-a ucis cei mai buni doi prieteni și zeci de colegi.
S-a uitat la anchetator. "Este un coșmar pe care nu cred că-l poți înțelege până când nu l-ai înfăptuit. Și sper că nu va trebui să treci prin așa ceva, pentru că a fost un infern. Să iei o altă viață. Erau atât de speriați și urlau de frică, am tot spus. Poate că m-au implorat să le cruț viețile. Nu-mi amintesc. Poate au spus: Te rog. Nu trage. Stăteau pur și simplu acolo, fără să facă nimic. Erau paralizați; apoi i-am executat. Unul câte unul."Apoi oftă. "Dar auziți, acum sunt epuizat. Acest interogatoriu nu va dura prea mult, sper."Și mai este un aspect care m-a uluit și de care sunt încă fascinată după atâta amar de vreme. Din tot sângele rece cu care au fost plănuite crimele, parcă 5 ani, din aroganța de la proces, din sutele de mii de drepturi pe care domnul criminal le are în pușcărie, la un moment dat avea trei camere la dispoziție (pentru dormit, pentru scris, pentru sport), din zecile de clipe în care l-aș fi văzut ars pe rug doar pentru că o sădit definitiv moarte și traume, ceea ce am simțit la final a fost milă, compasiune pentru personajul rezultat al neiubirii.
Cuvintele unuia dintre supraviețuitori, mărturie în timpul procesului, sunt ceea ce simt și eu: Atât de singur. Anders e extrem de singur. Cine o zis asta? Viljar, tânărul care a fost împușcat în cap (un ochi l-a pierdut), în mână, în umăr, în antebraț (i s-a montat o mână protetică), care în seara masacrului și-a pipăit creierul, care doi ani după evenimente nu a știut de să trăiască or să moară, o stat doar pe graniță. Cine este Anders? Cel care l-a executat, i-a ucis cei mai buni doi prieteni și zeci de colegi.
Mai mult decât drama celor 77 de morți, m-o șocat și atras scriitura. Cum de a reușit autoarea a scrie o carte atât de teribilă folosind un ton atât de neutru este peste puterea mea de închipuire. Ca și alți cititori, la un moment dat, pe parcursul lecturii, am simțit nevoia de a citi întâi partea finală, epilogul, paginile în care jurnalista povestește cum a scris cartea și de cât de multă documentare a fost nevoie pentru un volum atât de autentic.
Pe toată insula se auzeau o mulțime de telefoane sunând diferit. Începutul unei simfonii, un cântec al lui Justin Bieber, melodia tematică a Clanului Soprano sau doar sunete standard. Multe telefoane erau puse pe silențios, deoarece proprietarii lor încercaseră să se ascundă și nu voiau să fie trădați de tonul de apel. Acum, telefoanele se aprindeau în întuneric, fără nici un sunet. Unele de sub o pătură, dintr-un buzunar, dintr-o mână încremenită.
Erau apeluri cărora nu li se va răspunde niciodată.
Doar cei puși să păzească morții puteau să audă melodiile și să vadă ecranele, luminând în repetate rânduri.
Mama
Mama
Mama
Mama
Până când s-au terminat bateriile, una după alta.
Pentru o muncă titanică, pentru chinul pe care tre să-l fi presupus a scrie despre atâtea destine tragice, pentru soluția de a expune doar faptele, făr de alte judecăți, pentru frumusețea unei scriituri din iad.
Cei doi se născuseră în același an, în aceeași lună, la diferență de doar patru zile. Patru zile și un infinit.
- Unul dintre noi: povestea lui Anders Breivik și a masacrului din Norvegia / Asne Seierstad, editura Art 2018, 605 pagini.
** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut niciun zâmbet or emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
- Adolf H.: Două vieți / Eric-Emmanuel Schmitt *****
- Lizoanca / Doina Ruști *****
- Spuma zilelor / Boris Vian *****
- Orbi / Petronela Rotar *****
- Copilul invizibil / Gaspar Gyorgy ****
- Adi Hădean / #24centimetri ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu