Zambetania: TE ROG SĂ NU VII ÎN TIMP CE DORM

10/31 ➤ Provocarea lunii decembrie: 31 de povești pentru 31 de zile.

De ce astă carte

Uneori, când îmi amintesc, urmăresc ce mai scrie Iulian Tănase. Probabil îl citeam în Academia Cațavencu prin 2000, dar mi-a atras iară atenția la clubul de carte al Ioanei (Prințesa Urbană), de la Amsterdam, c-un an și mai bine-n urmă. I-am cumpărat atunci unul dintre volume — parcă Teoria fricii — dar încă șade neatins, nici nu mai știu pe unde. Cică nu există semne: ieri am povestit despre Dor de tata al Prințesei, iar astăzi despre omul pe care mi l-a reamintit.

Prin septembrie Iulian Tănase a scris câteva recomandări de romane scurtuțe și a pomenit despre noua sa carte. Mi-am notat-o pe listă și, culmea, repede am cumpărat-o și am ajuns să o citesc. Iar acum, să o defilez. Și nici nu mi-s fan al romanelor concentrate.

**** Moarteo dragă

Mărturisirea din septembrie, cea care m-a purtat spre cartea de astăzi și, cu siguranță, spre alte câteva:

Știu de unde mi se trage dorința de a scrie un roman de 100 de pagini (sau în jur de). De la Alessandro Baricco. M-am îndrăgostit de Baricco după ce am citit romanul Mătase. E o poveste scrisă cît se poate de simplu, fără floricele narative, fără piruete stilistice, fără dorința de a arăta cît de bine știe să scrie și cît de deștept este. Iar Baricco chiar e deștept, foarte deștept, și nu neapărat pentru că are o licență în filosofie. După Mătase, i-am mai citit și alte cărți. Tot ce am citit de la el mi-a plăcut mult de tot, însă Mătase și-a păstrat un loc special în inima mea. Alături de Zenobia lui Gellu Naum, Mătase e cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori. Tocmai pentru că o știu pe dinafară, îmi place să revin la ea, ca la o mantră a simplității. În ediția pe care o am eu (Humanitas, 2003, traducere de Adrian Popescu), Mătase are 144 de pagini. Putea să aibă și mai puțin, dar e paginată aerisit, fiecare capitol (dintre cele 65) începe pe pagină nouă. Există și capitole foarte scurte, de doar 4 rînduri. E o bijuterie cartea asta.
Cunosc și dorința scriitorilor de-a scrie și de-a publica volume groase, de 500-600 de pagini sau chiar mai mult. Am publicat și eu un roman de 500 de pagini (Teoria fricii), care, la o adică, putea să aibă și 600. Am scris la el mult mai mult decît am publicat. Dar, la fel de bine, putea să aibă și 400 de pagini. Cred că e mult mai simplu să scrii lung decît scurt. Ani de zile, vreo 13, pe vremea cînd eram redactor la Academia Cațavencu, am scris la număr de semne. Era o strictețe vecină cu penalizarea. Spațiul tipografic al revistei avea limite clare. Și, cînd se întîmpla ca cineva să scrie vreun text mai lung decît numărul de semne alocat, scuza era invariabil asta: „N-am avut timp să scriu scurt!“ O scuză care nu scutea pe nimeni de penalizare. Ca să scrii scurt, trebuie să te gîndești la subiect ceva mai mult, în fine, e clară ideea.
Romanul care îmi va apărea în curînd la Editura Trei are 136 de pagini. Mă gîndesc că ar fi putut avea ceva mai puține pagini, dar arată foarte bine exact așa cum e, cu un layout elegant și cu un corp de literă prietenos cu ochiul cititorului. N-o să dau acum alte detalii despre cartea asta, ce mai vreau să zic e că le sînt recunoscător autoarelor și autorilor cărora le-am citit micile bijuterii și de la care am înțeles că nu e nevoie mereu de sute de pagini pentru a spune o poveste bună.

Fu o spovedanie lungă, dar am păstrat-o integrală pentru că atinge cam toate punctele esențiale ale romanului scurt. Ziceam că nu-s mare admiratoare a genului, dar când Iulian Tănase i-a făcut atâta propovăduire, mi-am zis să ies și pe cărări mai puțin comode.

Mi-am notat din antologia de ieri, Dor de tata, un fragment cuprins de Laura-Maria Bercean în Taty. L-am găsit prea potrivit pentru a deschide Te rog să nu vii în timp ce dorm. Mă amuz acum, fiindcă se pare că voi scrie un text mai lung decât cartea căreia îi este dedicat.

Dimineața fusesem cu Andy, frate-miu, la medicul legist și a ieșit să ne vorbească un domn cu un șorț de mușama, plin de sânge. El ne relata despre ce a găsit la autopsie iar eu mă gândeam doar „ Doamne, acolo e sângele lui taty?”. La un moment dat, ne-a zis: „ A avut moarte de om bun, oamenii buni mor în somn!” Și atunci am zâmbit...prima oară când eu și Andy am zâmbit, după tot ce se întâmplase. Pentru că da, om bun a fost. Cu defecte și nebunii, ca orice om. Dar bun. Și un tată bun. Ce consolare sinistră — o moarte de om bun. De ce nu o viață de om bun?!

Înainte de romanul acesta și eu aveam credința că cea mai bună dintre morți e aia de te găsește dormind, om bun fiind or ba. Bunică-mea avea obiceiul să-mi spună cine și de ce a mai murit și adăuga mai mereu: A murit în somn, așa vreau și eu, ușor! Între timp i-a îngropat cam pe toți, nu prea mai adună povești cu sfârșituri frumoase. Deși eu mi-am sucit complet credința, pentru ea parcă tot ce-și dorește la 101 și mai bine îmi doresc...

Iona, iubitul meu din altă viață, fusese cândva răvășit de întrebarea unui muncitor: Cât de conștienți suntem, când murim, de ceea ce ni se întâmplă? Omul nu voia să dispară făr să aibă habar, în absență. Să adoarmă taman când se trage cortina.

Îmi amintesc acum de teoria lui Yalom că a privi moartea în față este la fel de imposibil pe cât este să privești direct soarele puternic. Nu mai știu de era ideea sa sau o preluase de la un filosof celebru — Fiecare dintre noi gustăm puțin moartea când alunecăm în somn în fiecare noapte sau când ne pierdem cunoștința sub anestezie.

Tare netedă mi-am fost eu pân la cartea asta: Voi muri, ce mare grozăvie! Mi-i liniște gândul că ăla-i capătul, oricum ar fi drumurile pân la el. Dar de la scriitura aceasta, care militează pentru confruntarea conștientă a morții în ultima clipă, parcă olecuță mă ia cu nădușeli.

Povestea mi-o purtat automat gândurile la Boris Vian, cu versurile sale:

Să crăp n-aș vrea

Nu domnule nu doamnă

Înainte de a-ncerca

Gustul fără pereche

Savoarea cea mai cea

Să crăp n-aș vrea

Înainte de-a gusta

Aroma morții...

Să crăp n-aș vrea

Pân la urmă, s-ajung și la Te rog să nu vii în timp ce mor. Cea mai frumoasă sinteză aparține autorului și se află pe coperta a doua.

Unii cred că e o binecuvântare să mori în somn, își imaginează că, în felul ăsta, scapi de toate spaimele care însoțesc acest moment teribil. Mie, dimpotrivă, mi se pare că, murind în somn, ratezi ceva important, foarte important, poate cel mai important lucru pe care îl poți rata într-o viață. N-aș vrea să lipsesc de la propria moarte — ia-o ca pe un compliment. E suficient că am lipsit de la propria naștere, mă rog, că doar fizic am fost acolo, măcar la moartea mea să am ocazia să particip activ, să fiu prezent, să fiu conștient, să am ochii deschiși, să te privesc în ochi, să te oblig, fie și pentru o secundă, să faci parte din viața mea.

Un roman epistolar dară, cu moartea la adrisant. Că tot pomenesc pe unde-mi zboară gândurile când citesc scrisorile lui Iulian Tănase în numele lui John, să adaug splendidele Femeia la 1000°C și Dacă citești asta înseamnă că am murit.

John are 82 de ani și la sfatul consilierului său filosofic începe să scrie morții bilețele — Sunt un cimitir în carne și oase, un cimitir ambulant, un cimitir care-i scrie morții o scrisoare. Ce profesie mai este și asta?! Iaca răspuns: consilierul filosofic este un ghid al gândirii, care te ajută să explorezi sensul vieții, valorile și dilemele morale prin dialog și reflecție filosofică.

Poate că să deschizi direct scrisorile destinatarului negru nu pare confortabil. Și chiar nu este! Eu am o foarte mare slăbiciune pentru scrisori: le-aș citi și pe cele ale omuleților verzi și pe cele ale zambilelor or pisicilor. N-aș putea, în ecuația asta, să le evit taman pe cele scrise morții.

Ce-ai scrie la capătul drumului? Cum ai simți? Cum ai trăi? Cum citești? Iulian Tănase a ales pentru John o cale inedită. Făr de telenovelă, făr de brizbrizuri. Nu este un manual despre cum să mori frumos și nici despre îmblânzirea Doamnei cu coasa. Este povestea unui om care a trăi puțin și a murit mult. Deși sunt puține elemente, nu este o scriitură lipsită de răsturnări de situație, de emoții și de revelații. Și nici umorul nu lipsește în clipele întunecate: Dragă moarte, te rog să nu vii în timp ce dorm.

Sunt puține pagini și foarte puține cuvinte. Dar nu-i deloc o carte de citit în grabă. Trebe amușinată pe îndelete, cu răgaz și deschidere. Nu-i cam deloc ce-ai putea crede doar aflându-i tema abordată. E o carte mică, într-o scriitură foarte mare.

Despre steluțe

5/12 ➤ Cartea lunii noiembrie, anul 2025

Am cumpărat cartea de Black Friday cu o reducere de 25%. De-mi amintesc corect, e și cu autograf. Astăzi văz că are stoc indisponibil, ceea ce mă bucură grozav în cazul scriitorilor români contemporani.

Am citit-o în tren, într-un drum spre Bacău, ș-am fost tare necăjită că am gătat-o în niciun ceas, într-o călătorie de trei ore. M-am gândit atunci să o recitesc imediat, dar pân la urmă voi lăsa un răgaz între reluări.

Patru steluțe doar pentru că mi-aș fi dorit-o scrisă mai pe îndelete. Poate că i s-ar fi diluat concentrația, i s-ar fi modificat olecuță gustul și impactul, dar asta am simțit la închiderea cărții: a fost olecuță prea puțin.

Te rog să nu vii în timp ce dorm: roman de Iulian Tănase, editura Trei, 2025, 131 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

marți, 16 decembrie 2025

TE ROG SĂ NU VII ÎN TIMP CE DORM

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu