Zambetania: PURGATORIUL ÎNGERILOR

1/31 ➤ Provocarea lunii decembrie: 31 de povești pentru 31 de zile.

O trecut mai mult de un an de când textul acesta este în așteptare... Deh, mi-s și foarte organizată și foarte eficientă. L-am ales dintre cele 37 începute și abandonate, pentru a deschide parada celui mai special proiect zambetan (zambetanian?!), 31 de povești pentru 31 de zile.

De ce astă carte

Că mi-s admiratoare a scriiturii Cameliei Cavadia, am mărturisit deja. Mare fan îs. Cele trei volume despre care am povestit anterior sunt:

Măștile fricii — AICI am scris despre experiența dragostei la prima citire, în 2021.

Poate cel mai mult din întreaga carte m-o atras sfârșitul. Iubesc poveștile ce se termină ca-n viață, făr de au trăit fericiți pân la adânci bătrânețe. Este ceva care m-o-nduioșat pân la lacrimi, bine, nu-i ca și când n-aș fi bocit toată cartea.

M-o dus cu gândul la unul dintre episoadele cu crime. Când se crede că nu există niciun supraviețuitor în urma atacului atroce și-i trece pe toți prin fața camerei de filmat, zdrobiți, însângerați, bucăți... iar imaginea se oprește într-un final pe o mânuță mișcătoare de prunc și pe o rază de lumină ce-i răspunde la joacă.

Vina — AICI este fișa de lectură din 2022.

N-am empatizat cu Tomas H. decât pe ultimele pagini. Presupun că-i simplu de justificat răceala față de un personaj atât de dramatic, care-n alte contexte m-ar fi rupt: lipsa de înțelegere pe care o am și-n viața reală față de alcoolism și alcoolici.

Citind făr de emoție despre scriitorul cel genial și nefericit, m-am tot gândit că mă voi opri la trei steluțe. Cu aste așteptări am parcurs filele spre finiș dară. Capăt la care m-am trezit bocită toată, copleșită de neputința unui om de-a se ridica ș-a umbla prin viață și viu, nu doar zombi. Emoția aceea puternică m-o azvârlit direct la nivelul de cinci steluțe...

Sufletul lumii — AICI am povestit, în 2023, despre cea mai frumoasă carte. Dintre cele patru volume, Sufletul lumii rămâne favorita mea și una dintre cele mai faine dintre toate câte le-am nimerit vreodată.

Citind Sufletul lumii (ce titlu potrivit!), am accesat sertărașe pe care aș fi zis că uitarea le-o blocat pe veci. S-or deșteptat niște trăiri incredibile, de care aș fi jurat că-s lipsită. (...) Mai sunt și povestirile care nu m-or zburat în nicio viață, dar m-am legat de durerea lor cu toate lacrimile. (...) Trecutul nu poate fi schimbat, zic toți medicii de inimă și minte. Și ce bine că e așa! Cine știe care și câte legături mi s-ar fi închis la reparații ș-aș fi pierdut astfel conexiunea cu universul Cameliei Cavadia. De semințele alea n-ar exista-n mine, câte dintre roadele scriiturii ei magice le-aș fi recunoscut?

Ce-mi mai place să citez din mine! Mai ales acum, când uit cam tot...

Să găsesc, în aste condițiuni drăgăstoase, mă-ntorc c-un an și mai bine-n urmă, o scrisoare de la Camelia Cavadia în căsuța mea virtuală... Cum mai fu! Și ce gânduri înduioșătoare! Foarte mulțumesc, Scriitorule!

Unele dintre cele mai prețioase momente oferite mie de Zambetania sunt acestea: rândurile unor oameni pe care-i iubesc din cărți îmi răsar fizic, negru pe alb, ca un mare autograf personalizat. Pe suflet ajung. Direct. Instantaneu.

Cum să răspunzi, intimidat și intimidant, unui scriitor care te contactează?

Îi cumperi cărțile, zic! Greșit — deja le-ai achiziționat pe toate.
Îi citești cărțile. Aproape corect — mai era una nedescoperită.
Apoi? Îl dai în urmărire generală pe viață și aștepți dospirea și coacerea următoarelor povești. Zilele astea, una nou-nouță se naște. Uraaa, Dansează când îți vine să plângi! — de cumpărat azi!

**** Suferința îngerilor ș-a demonilor

Am scris această carte pentru că mă impresionează vulnerabilitatea copiilor, pentru că uit greu un chip trist, pentru că nu pot să nu mă-ntreb unde dorm, ce mănâncă, ce vieți au copiii străzii, dar mai ales care este povestea care i-a adus acolo. Am scris-o și pentru că sunt mamă. Și mi-e imposibil să mă gândesc ce-aș face și cum aș reuși să supraviețuiesc dacă i s-ar întâmpla vreodată ceva rău copilului meu.

Pe canalul de crime rulează o serie numită Persoane dispărute. O cam ocolesc. Oamenii sunt pieriți făr de urmă și pân la finalul episodului n-apar. Scopul filmulețului este obținerea de informații și indicii noi de la public. Se prezintă speculații și suspecți, dar nu verdicte și adevăruri petrecute. De se mai întâmplă să rămân prinsă de poveste, la final îl întreb pe AI de are habar de vreo rezolvare. Uneori știe vești despre verdicte petrecute după încheierea filmărilor.

Prin Purgatoriul îngerilor am avut acces la un episod din Persoane dispărute regizat conform cerințelor mele: dispărutul și ce s-o petrecut cu el, familia lui și procesul pierderii, detectivii cu a lor activitate salvatoare. Toate-s informații cuprinse-n dosarul Cameliei Cavadia.

Foarte, foarte cinematografic organizate poveștile. Ori poate doar am eu prea multe filme pe temă adunate-n cap și mi-s tocite simțurile. Uneori, cu cartea în fața ochilor, gândul mi-o fugit spre imagini din Filantropica. Consumatoare a subiectului fiind nonstop, n-am izbutit a mă conecta la poveste prin toate firele dramei. O rămas la ei, acolo, făr de legături cu mine.

Deși povestea e plasată în România — locul, oamenii, toate le știu și le simt. S-o mai adăugat și prejudecata de-o am că nu există în țărișoară oameni dedicați profesiei. Un polițist care să nu doarmă noaptea de grija dosarelor nerezolvate e peste puterea mea de închipuire. D-apăi doi, trei de același soi. Știu că este o abordare eronată. Nu poci pur și simplu să-mi închipui un polițist asudat de chinul anchetei, când în fața instituției sunt mașini parcate aiurea, gunoaiele zboară-n ce direcție vrea vântul și pentru orice problemă minoră e nevoie de drumuri la cinci birouri, șapte funcționari și zece dosare. Și nici titulatura de detectiv nu-mi sună tocmai potrivit — prea ușor duce gândul spre detectivii particulari, autorizați să desfășoare investigații private.

Îmi vin în minte câteva secvențe de pe televizorul meu cu polițiști cărunți, cu 30–40 de ani de activitate profesională, prăbușiți sub neputința de a oferi familiei adevărul. Sigur că-s excepții. Cazurile rezolvate după decenii, pe baza performanțelor obținute în cercetarea ADN-ului, sunt preferatele mele acum. Mama a murit, apoi și tata, dar mai există un frate, o mătușă, care după două-trei decenii află numele criminalului. Sau după foarte mulți ani, se descoperă un oscior, iar familia care a sperat în toți acei ani la în viață îl îngroapă creștinește, împreună cu toate visele de revedere și de împreună.

Să mă-ntorc de pe câmpii olecuță și la carte. Deh, poveștile de pe televizor nu le gat niciodată. Când am început a o citi, când l-am cunoscut pe Teodor, copilul dispărut, într-una dintre cele mai violente scene ale romanului, mi-am zis că n-o voi putea duce pân la capăt. Apoi or apărut și Maria, Aron, Angel — familia lui Teodor — și mi s-o-ntărit convingerea că-i o temă prea sfâșietoare de traversat seara, câteva minute înainte de culcare, sub pilota călduroasă, cu Minuca-mi culcușită-n poală și în suflet.

Pentru mine acesta este marele merit al scriiturii: Camelia Cavadia o nivelat răul cât să-l poți duce. Și cum viața n-o prea face. În tot Răul o alăturat un bine, cât de mic. Și când tonurile-s cenușii, picul ăla luminos domină tabloul, cum îmi vine iară a zice că viața n-o prea face. Or doar poate nu-mi sunt mie simțurile antrenate să recepteze asta.

Parcă nicicând abuzul nu fu adus în lumina reflectoarelor mai mult decât în aste zile: un cuplu din Galați și-a violat bebelușul și un copil mic și a postat pe social-media imaginile pentru bani. Sabrina Voinea, implorând milă de la mama ei antrenoare, care o abuzează cu o cruzime incredibilă. Noi cazuri și dezvăluiri de abuzuri sexuale în cazul doctorului psihiatru, specialist pe Tv, dar fără patalama reală. Astea-mi sunt în gânduri când zic că viața reală nu prea le îndulcește cu nimic. Dar și de aia iubim scriitorii: pentru că au imaginația bogată! Altfel, la mulți ani, România! Spargă-ți-s-ar toate bubele, mucegaiul și noroiul în vecii vecilor, amin!

De-ar fi să aleg doar câteva tablouri, că tot pomenisem, deși ar fi tare nedrept pentru celelalte rămase nenominalizate, pe lângă izbânda lui Teodor de-a nu fi doar o poreclă într-o turmă, aș mai selecta lista lungă a dosarelor nerezolvate. Câteva cuvinte, un număr de caz, un nume ș-atât de multe vieți sucite dramatic în jurul ăstor puține date. E o imagine zguduitoare. Câte din fișele alea de lucru mai se transformă-n oameni cu mâini și picioare, mese de Crăciun și plimbări cu bicicleta?

În ziua-n care Camelia Cavadia mi-a scris, m-am aruncat în traistă pe Purgatoriul îngerilor. Era final de octombrie, anul Domnului 2024. Două săptămâni am stat în mijlocul personajelor, dar deja parcă fu în altă viață. Toată incertitudinea politică m-o consumat cum n-aș fi crezut că-i posibil în țara lui mai rău n-are cum fi.

Am cumpărat cartea, împreună cu alte nouă, în decembrie 2023. Era musai de lichidat atunci bugetul cărților. Am achiziționat-o, habar n-am prin ce minune, cu o reducere de 40%. Se pare că minunea nu fu chiar atât de minunată: acum reducerea este de 50%, iară cartea are autograf.

De n-ar fi fost semnul autoarei, n-aș fi ajuns să o citesc în 2024, dară s-o mai defilez pe blog. Și iaca, 2025 — aceleași emoții uriașe, chiar mai mari — pentru ce dracu' se va alege prin vot. N-am murit nici de astă dată, dar multe vieți am mai pierdut în ale două săptămâni de nedezbateri și-n astea multe de dezamăgiri prezidențiale. Altfel, la mulți ani, România! Vedea-te-aș condusă de președinți capabili în vecii vecilor, amin! De oameni cinstiți, care pun binele comun mai presus de interesul personal, de legi drepte și respectate, nu doar scrise pe hârtie. Să-ți fie parlamentul plin de minți luminate, nu de buzunare pline la ei și mâini întinse la noi, fără corupție și fără minciuni.

Mă-ntorc de la uratul utopiilor politice la embleme ale Purgatoriului. Victoria lui Teodor am înșiruit-o, lunga listă de vieți transformate-n ciorne asemeni. Mănânc o portocală foarte dulce și zemoasă și povestesc despre momentul în care Teodor, copilul străzii, a căpătat o ciocolată ș-o portocală (mai multe?). Se-ntoarce seara în tabăra cerșetorilor și împarte darul cu prietenul său cel mai bun, Manuel. Este atâta duioșie și poezie și frumusețe într-un moment altfel dramatic. Ciocolată, portocale, oameni de nădejde. De ce n-om primi de la viață doar asta?

Pe fișa de lectură, pe lângă cele câteva informații dintotdeauna — cum am ajuns la carte, când am cumpărat-o, prețul — mi-am notat doar două citate. Semn că încă eram copleșită de gestul scriitoarei de a-mi răspunde splendid la o nerecenzie.

...omul nu e decât o jivină ce poate merge mai departe în ciuda tuturor ororilor de care se-mpiedică. A învățat să-și pună mâinile la ochi sau, și mai bine, să-ntoarcă privirea propunându-și să uite, ca și când ar lua o pastilă de memorie; dar nu de ținere de minte, ci una de uitare. S-a acoperit cu solzi de reptilă care fac să alunece de pe el orice îngrijorare care nu-l privește direct. Oamenii merg pe străzi cu chipuri ferecate, din care nu ies nici tristețea, nici bucuria. Le trăiesc în ei pe amândouă, de parcă le-ar fi frică să nu le fie furate. Vor face implozie la un moment dat, dar se comportă ca și cum nu ar ști asta, deși o știu prea bine. Mai devreme sau mai târziu, înstrăinarea de această lume îi va costa totul.

Ca-ntotdeauna, aleg să nu scriu pe îndelete. Mai mult ca oricând, legăturile stabilite cu volumul sunt subiective. În timpul lecturii am dat vina pe consumul excesiv de crime pentru lipsa de empatie. Azi cred c-am fost pur și simplu alienată emoțional. La fix o lună după ce am terminat cartea, mi-am amintit de un episod îngrozitor din viața mea de părinte cu fracțiune de normă. Singurul.

Am citit o carte despre drama unei familii al cărei prunc dispare făr de urmă și nu m-am gândit la el. Când să scriu despre cartea respectivă și să mă văicăresc că fu prea blânduță pentru realitățile de le zugrăvește, mi s-o arătat.

Eram la munte: eu, B. și fiul. De la bungaloul unde eram cazați până în stațiune îs vreo doi kilometri. Ca să nu mai frustrez copilul de doi metri să meargă în pasul meu de furnică, i-am spus că poate ajunge la cabană în ritmul său de un metru jumate din două călcături. Când sosim la cabană, băiatul nu-i. Îl strigăm, îl căutăm, nu-i. Deja vedeam cum s-a urcat în prima mașină care a oprit să-l răpească.

Eram îngrozită că nu-mi aminteam cu ce era îmbrăcat și că nu voi ști a da amănunte esențiale poliției. Îl strigăm, îl căutăm, nu-i! B. decide să parcurgă drumul înapoi. Poate că i-a atras ceva atenția și a rămas priponit într-un izvor, o piatră, un câine. Rămân pe prispa bungaloului, strigând în continuare după copil. Trece juma de ceas. Trece și unul întreg. B. nu mai apărea nici el. Deja mi-i imaginam căsăpiți vara d-un psihopat pe pârtia de schi. După o oră, eu în ușă, B. încă neîntors, copilul dispărut.

Pe deluțul pe care se urca la camere apare ciuful micului uriaș. Senin, zâmbitor. Ce s-a întâmplat? De ce mă căutați? Am fost la WC-ul restaurantului. Nu mă mai puteam ține până la cabană. Ș-am plâns ș-am râs. Mult am mai plâns.

— Raiul e starea de bună înțelegere, de armonie cu Dumnezeu, cu tine însuți. Raiul e aici, în această viață, singura pe care știm s-o avem. N-a venit nimeni de dincolo să ne spună dacă mai e ceva după, dacă Raiul și Iadul există. Așadar, nu există o certitudine a lumii de dincolo. Singura lume și singura viață de care suntem cu adevărat siguri sunt aici, pe pământ.

A citi Purgatoriul îngerilor înseamnă a conștientiza, a câta oară, valoarea lui fă rai din ce ai. Ne zdrobim zilnic, și de zeci de ori pe zi, în chinuri și griji și frici și scenarii ipotetice. Câte-s cu adevărat evenimentele pe care nu le putem duce? Câte dintre ele sunt fără rezolvare? Slavă Cerului, ele-s chiar puține. Sigur că există și probabilitatea ca-ntr-o vară să fii ciopârțit pe o pârtie de schi. Vei decide ATUNCI ce-i de făcut. Mi-i gândul la o mămică împușcată cu 19 gloanțe de partenerul abuziv la care renunțase. Mi-am văzut fiica, aveam mandibula în mână și ochiul drept explodat. Mi-am zis că trebuie să supraviețuiesc.

Mesajul Purgatoriului e și acesta, cred: Câtă vreme ți-i bine, încearcă să faci bine! Și când ți-i rău, tot cu bine răspunde! Nu Marele Bine, ci unul micuț, de exercițiu. Apoi încă unul. Și încă unul. Nu vei ști niciodată ce dimensiune va căpăta-n cel care-l primește. I-ai salvat viața nu-i întotdeauna o exagerare.

Despre steluțe

9/12 ➽ Cartea lunii noiembrie, anul 2024.

Atunci, în noiembrie, după o perioadă lungă făr de cărți, am terminat trei. Pentru că ultimele fură-n 29, 30 și vacanța de la Sâmbăta, pur și simplu am uitat de Purgatoriul îngerilor. Necăjită fiind că dintre cele două de pe urmă nu pot recomanda niciuna la cartea lunii, m-am dus la catastif să notez că noiembrie este făr de premiu. Când am găsit acolo Purgatoriul îngerilor, parcă aș fi nimerit numerele câștigătoare la Loto. Mi-s zâmbet. Moș Crăciun și biletul câștigător împreună, deodată.

Știut este că nu ne încarcă experiențele celorlalți (fie ei și personaje de roman) decât în măsura în care rezonează cu o durere deja existentă în noi. Simțurile mi-s subțiate de anii mulți în care televizorul mi-i blocat doar pe canalul de crime. De nu se-nțelege ce încerc a face, caut explicații pentru doar patru steluțe.

Fură povești? Fură, chiar de unele dintre ele prea puțin aprofundate. Îs personaje? Îs. Pe două dintre ele le port cu mine-n toate zilele (Teodor și Manuel, pruncii mei din cărți). Scriitura? Aia curată, sfredelitoare. Ș-atunci, de unde penalizare? N-am transferat durerea, nu m-or copleșit emoțiile. Am citit, am căutat răspunsurile, le-am aflat, am închis cartea, am mutat-o, praful se va așterne.

Purgatoriul îngerilor de Camelia Cavadia, editura Trei, 2018, 373 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 440 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 1 decembrie 2025

PURGATORIUL ÎNGERILOR | CAMELIA CAVADIA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu