Zambetania: MARȘUL CEL LUNG

4/31 ➤ Provocarea lunii decembrie: 31 de povești pentru 31 de zile.

Prima carte terminată în decembrie – drept e că ultimele sale 20 de pagini – este Marșul cel lung.

De ce astă carte

Deși sunt mare fan Stephen King, de foarte puțină vreme am aflat de la B. că, la începuturi, a folosit pentru publicare un pseudonim: Richard Bachman.

Uneori îl întreb pe Google ce film rulează la cinematograful din orășelul nostru. La ultima accesare am aflat că s-o lansat site-ul instituției și că pot găsi direct acolo toate răspunsurile. La final de 2025, nu doar că nu tre să mai cumpărăm cu cash biletele de la ghișeu, ci chiar le putem alege și plăti online. Ura!

Așa am luat la cunoștință despre Marșul cel lung. Pentru o fracțiune de secundă mi-am dorit foarte mult să-l văd înainte de a citi cartea. Ce bine că m-am sucit! N-aș mai fi ajuns la carte în veci. Mi-i imposibil să-mi închipui că, dacă nu m-a convins scriitura, ar face-o ecranizarea.

Tot de la B. citire: mai există o carte semnată de Stephen King, în genul Marșului, care se numește The Running Man. Și ea a apărut pe ecrane, cu Arnold Schwarzenegger în rol principal, fiind scrisă sub pseudonimul Richard Bachman.

Am cumpărat volumul de Black Friday, cu o reducere de 25%.

*** O lume făr de umanitate

Marșul cel lung este primul roman scris de Stephen King, la sfârșitul anilor ’60, pe când era student la limba și literatura engleză. A fost publicat în 1979 sub pseudonim, după ce fusese respins de mai multe ori înainte de publicare.

Există câteva aspecte tehnice ale poveștii care șochează prin actualitate, deși au fost închipuite acum 65 de ani. Presupun că, pe atunci, întreaga carte trebuie să fi surprins. Păi, despre ce este vorba... O sută de tineri s-au înscris la Marșul cel Lung. De bună voie și nesiliți de nimeni. Există un singur învingător, căruia i se împlinește orice dorință. Nu există o distanță anume de parcurs, ci finalul este dat de momentul în care rămâne un singur supraviețuitor. Mergi sau ești mort nu este deloc o exagerare.

În fiecare an, de 1 mai, o sută de băieți dintre cei înscriși sunt selectați pentru competiția mortală. O altă sută e trecută pe lista de rezerve. Marșul se numără printre lucrurile pomenite în apocrife, talismane și legende. Iar în fiecare an, se pariază pe Marș mai bine de două miliarde de dolari.

Erau încântați și mândri, fiindcă majoritatea băieților de peste doisprezece ani din țară participă la teste, dar numai unul din cincizeci le absolvă. Și așa se califică mii de copii, în timp ce ei pot folosi numai două sute – o sută de Mărșăluitori și o sută de rezerve. Și, după cum știi prea bine, alegerea finală nu depinde de nicio aptitudine.

Mă gândeam câți adepți și-ar găsi acum o astfel de provocare, de-ar fi lansată pe TikTok sau oriunde se mai adună oamenii. De s-ar înscrie milioane, n-aș fi surprinsă. Unul ar motiva că n-a reținut exact momentul în care se specifica mergi sau ești mort, un altul că așa a făcut cutare și el l-a urmat orbește, unul că voia un Lamborghini și altul că luptă pentru a nu mai munci niciodată-n viața asta...

Nici nu mai pomenesc spectacolul suferinței, cum violența și moartea ar deveni elementele principale ale unui reality‑show. Mă bântuie un gând teribil încă din timpul lecturii: o astfel de cursă ar trece neobservată pe televizor, precum atâtea alte orori ale lumii.

Nu mai pot ieși din bucla asta: Marșul cel Lung, o întrecere făr de sport. Nu-l pot vedea extrem nici să mă pici cu ceară. Mi-i ușor să-l imaginez ca spectacol de divertisment. Ha, ha, a mai murit unul! Mamăăă, ia uite ce față transfigurată are ăla! A murit în chinuri pe locul 53, dar câte like-uri a strâns, e deja faimos! Brrr, tre să mă opresc!

Mi-ar fi plăcut să fiu printre primii cititori ai cărții și nu pentru că abia mă născusem la momentul publicării, ci pentru că n-aș fi fost pervertită la nepăsare de miliardele de imagini ale timpurilor ăstora moderne, cică. Să fi văzut doar câteva imagini pe un televizor, care-n cea mai mare parte a timpului, ar fi avut ecranul negru, pentru că emisiunile aveau program de difuzare de doar câteva ore. Să fi citit Marșul cel Lung ca pe povestea dureroasă, dar absolut imposibilă, a unor tineri vulnerabili, deci manipulabili.

Când scriu cu patos despre o carte care nu mi-a plăcut, propriul text mă nedumerește și de cele mai multe ori îmi schimbă radical percepția din timpul lecturii. Marșul cel Lung s-a transformat dintr-o carte liniară, făr de poveste, într-un tratat despre pierderea inocenței, rezistență fizică și psihologică. În aste noi condițiuni, o ecranizare este cel puțin interesantă. Cum așezi în film zecile de pagini în care tot ceea ce se petrece este doar în mintea personajului.

Nu știu, și nici AI nu s-o priceput să mă lămurescă despre limitele umane într-o astfel de confruntare cu moartea. Un om este forțat să meargă pân la capăt, niciodată cu o viteză mai mică de 6.5 km/h, își face nevoile fiziologice din mers, este alimentat la cerere cu apă și la intervale determinate cu hrană concentrată. Care este capătul ăla în zile și kilometri? Studiile de astăzi cât de departe sunt de anticipările lui Kinguleț? Am uitat să menționez printre condițiile concursului privarea de somn. Mă gândesc că este evidentă, dar mai bine s-o las negru pe alb.

Am fost foarte dezamăgită de poveștile Marșului. Deși este un roman de la începuturile carierei, eu nu pot face abstracție de marile reușite. Așteptările mele sunt pân la Shining or Cimitirul animalelor, n-am cum goli sufletul de splendida scriitură descoperită anterior Marșului.

În momentul lecturii parcă totul fu superficial. Deh, nici nu fu pretențios, să-și înceapă romanul cu 100 de personaje. Nu voi dezvălui pariul lui Stephen King privind durata și kilometrii competiției, dar cât de atrăgător poate fi să citești neîntrerupt despre kilometrii 5, 99 sau 254 și ora 9, 14 sau 23, ziua 1, 2, 3... Tonul superficial presupun că a vrut să accentueze ideea că vorbim despre niște puști care, chiar în fața puștii, nu pot reacționa cu alte mijloace decât cele imature, specifice vârstei. Doar băieții cu vârsta între 12 și 18 ani au voie să se înscrie.

Deși întreaga poveste este construită în jurul unui singur personaj, habar n-am despre cine fu vorba. Mai mult mi-au atras atenția alți competitori abia schițați.

Tatăl lui fusese un gigant cu păr nisipiu, glas tunător și râs ca un muget, care suna în urechiușele lui Garraty ca și cum s-ar fi despicat munții. După ce-și pierduse propriul vehicul, condusese camioane guvernamentale din Brunswick. Slujba ar fi fost bună dacă Jim Garraty și-ar fi ținut pentru el părerile politice. Dar atunci când lucrezi pentru guvern, guvernul este de două ori mai conștient de existența ta și de două ori mai dispus să cheme Escadroanele dacă lucrurile par nițel cam stranii pe alocuri. Iar Jim Garraty nu fusese un mare susținător al Marșului cel Lung. Ca atare, într-o bună zi primise o telegramă și, în ziua următoare, doi soldați apăruseră la ușa casei, iar Jim Garraty plecase cu ei, făcând scandal; soția lui închisese ușa și obrajii ei fuseseră albi ca varul, iar când Garraty o întrebase pe mama lui unde pleca tăticul cu soldații, ea îl pălmuise îndeajuns de puternic pentru a-i însângera o buză și-i spusese «Taci, taci odată!» De atunci, Garraty nu-și mai văzuse niciodată tatăl. Trecuseră unsprezece ani.

Într-un documentar întunecat al degradării fizice, pe cea umană n-are rost s-o mai includ, fiind implicită în existența concursului, Stephen King a ales ca singurele puncte de lumină să fie cele în care se nasc prietenii. Ai zice, ce mare lucru, prietenie pentru un ceas, două, pân te ajunge moartea din față? O, daaaa...

Din primele pagini știm soarta concurenților: va supraviețui doar unul, nu există loc pentru suspans. Și totuși eu am sperat pân la capăt într-o răsturnare, o revoluție, o strategie. Nimic din toate astea nu mi-o fost livrat, dar finalul o spălat toate aste păcate.

Așadar, un romanel despre suferință și prețul aferent tentației de a-ți împlini orice dorință. N-am spus roman mic în sens peiorativ, ci pentru că sunt doar 270 de pagini, când știm bine că domnul Scriitor preferă de la 700 în sus.

Pentru că volumul a fost lansat odată cu filmul, conține și supracopertă tie-in, adică reproduce afișul filmului.

Avertismentele răsunau sporadic. Mulțimea aclama monoton. Garraty se întrebă cum ar fi fost să stai întins în cea mai absolută tăcere, o tăcere de bibliotecă prăfuită, și să visezi visuri eterne, fără gânduri, sub pleoapele lipite, purtând veșnic costumul de duminică. Să nu-ți faci griji din motive sau bani, succes, teamă, bucurie, suferință, tristețe, sex sau iubire. Absolut nici o grijă. Să nu ai tată, mamă, prietenă, iubită. Morții sunt orfani. Nu au altă tovărășie în afară de tăcerea moale ca aripa unui fluture. Sfârșitul agoniei mișcării, al lungului coșmar al mersului pe drum. Trupul în seninătate, nemișcare și pace. Bezna perfectă a morții.

Despre steluțe

Când am citit descrierea filmului Marșul cel lung – una dintre cele mai cutremurătoare adaptări ale lui Stephen King din toate timpurile – mi-am imaginat că-i pornit de la o scriitură grozavă. Acesta a și fost, ziceam, motivul pentru care am renunțat la vizionare.

Apoi mi-a fost livrată cartea și am început fiecare pagină nouă în așteptarea poveștilor pe care doar Stephen King le poate închipui. Am ajuns la ultima pagină tot sperând grozăvii care n-or venit. Bolnavă mi-s! Dacă nici Marșul cel Lung n-o avut orori, când 99 de oameni sunt lichidați și poți paria liniștit pe toți banii din lume că Stephen King a pus groază în expunerea celor mai multe dintre ele...

Nu am habar în ce moment al vieții mele ar fi fost o lectură potrivită. Zilele astea n-am putut duce doar psihologie, aș fi avut nevoie și de năuciri, emoții, bocet.

Dacă pentru mine cartea asta are vreun merit, atunci acela este că are doar 270 de pagini și nu 700, cum ziceam că obișnuiește Domnul Scriitor.

A existat un moment spre finalul marșului în care emoția a fost extrem de puternică, dar fu mult prea puțin pentru a mai înmulți numărul steluțelor. Deși propriul text pe ici, pe colo, m-o urnit spre patru steluțe.

Marșul cel lung de Stephen King, Richard Bachman; traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, editura Armada, 2025, 270 de pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Cărțile lui Stephen King despre care am mai scris sunt adunate AICI. Par a fi 20, dar cu siguranță unele s-au rătăcit în afara etichetei.

➤ Celelalte 445 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

joi, 4 decembrie 2025

MARȘUL CEL LUNG | RICHARD BACHMAN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu