12/31 ➤ Provocarea lunii decembrie, 31 de povești pentru 31 de zile.
De ce astă carte
Mi-am mutat în coșul de cumpărături virtuale Suflete de sticlă imediat ce o fost publicată. Îmi place foarte mult Gaspar. Am mai scris despre cărțile sale ACI și DINCOACE.
Pentru că cele două volume anterioare erau de psihoterapie eram foarte curioasă cum scrie ficțiune. 10% fu scăderea prețului în Marea vineri a reducerilor pentru roman. La alte ocazii fură procente mai mari, dar eu am regula: o singură comandă pe an, atunci când e ziua mea.
**** SUFLETE DE STICLĂ
În știința relațiilor interpersonale, există ceea ce specialiștii numesc «teoria traumei». Psihologii sunt convinși că trauma nu este experiența negativă în sine. Trauma reprezintă efectul pe care trădarea, respingerea, abandonul, violența, umilința și alte experiențe similare îl au asupra corpului nostru psihic și emoțional. Așa cum o căzătură poate avea ca efect crăparea pielii și mai apoi cicatrizarea rănii, la fel se întâmplă și cu accidentele psihologice. Doar că acestea nu vor afecta corpul biologic – sau, cel puțin, nu de la început – formând însă pojghițe sufletești. Mecanismul de apărare este același. Rana se va acoperi cu o scoarță groasă, cu funcție de protecție. Însă coaja va bloca și capacitatea de a mai simți ceva. Așa arată calea traumei.
Silvia este avocată. Baltazar are nevoie de consiliere juridică. Și pentru că nu sunt personaje într-un film să ne prindem repede din priviri și gesturi că în jurul lor dansează inimioare și fluturași de la primele intersecții ne-o spune Baltazar, care este psiholog. Apoi ne-o confirmă și Gaspar, care este psihoterapeut. Proporția aceasta 1 (narațiune): 2 (știință) m-o descumpănit într-o carte ce-o năzuiam beletristică.
Oamenii care au suferințe emoționale dobândite din copilărie nu-și lasă problemele în familia de origine. Le aduc cu ei în toate relațiile și contextele viitoare de viață. Iar soluția vindecării acestor suferințe emoționale stă ascunsă în revizitarea copilăriei și în asumarea adevărului personal. Mulți dintre cei care s-au încumetat să facă o asemenea călătorie psihologică ajung să recunoască faptul că nu lipsa banilor sau a jucăriilor le-a îngreunat copilăria. În general, lipsa ascultării și a legăturii afective pare să fie marea lor durere. Viața de familie este prima noastră școală în ceea ce privește formarea unor păreri despre ce merităm sau nu. Și, tot aici, ni se spune cine suntem și ce avem voie să simțim, gândim sau facem. Se spune că traumatizante sunt doar experiențele negative care s-au abătut asupra noastră. Dar, la o privire mai atentă, putem conchide că aceleași urme le-au lăsat în sufletul nostru și experiențele pozitive pe care ni le-am dorit, dar niciodată nu s-au materializat. Poate fi ucigător de dureros ceea ce este negativ și ni s-a întâmplat în mod real, dar la fel se resimte și ceea ce ar fi fost pozitiv și nu ni s-a întâmplat. Ne dor criticile și invectivele care au ieșit din gura celor ce ne-au crescut, la fel cum suferim și din cauza lipsei cuvintelor de mulțumire și de apreciere.
Ce-i fain la cărțile acestea psihologice, care nu-s tratate pline doar de teorii, e faptul că-ți pun oglinzi în care să te vezi cum făr de ele n-ai izbuti. Eu de aia le citesc. Prin intermediul rândurilor și personajelor călătoresc printre propriile povești, de astă dată c-o lupă care mi le și traduce. Căci aceasta e structura volumului de astăzi: 1. narațiune Baltazar și Silvia..., 2. subtitrare psihologică a lui Baltazar la ce se petrece cu el, cu ea, la traumele nevindecate din trecut care-s poveri apăsătoare ale prezentului și 3. traducerea specialistului în relații Gaspar Gyorgy pentru aceleași fapte ale punctului din care-am pornit.
Când am ajuns la ultima pagină am fost dezamăgită că povestea lui Baltazar și a Silviei are atât de puține cadre că, deși-s toate luminile pe ea, este doar secundară. Nu mai zic de final, un fel de operație reușită, pacient mort. Acum îmi dau seama, au trecut vreo două săptămâni de când am terminat-o, că la tot pasul Gaspar a așezat scaune libere din care cititorul să umple scena. Mda.
Trecutul neînfruntat și nevindecat naște-n prezent cumplite confruntări cu ceilalți, dar mai ales cu sine. Asta pare a fi cea mai importantă dintre lecțiile scrierii. Mi-a plăcut mult că Baltazar, în care am recunoscut multe dintre datele biografice ale lui Gaspar, deși psiholog, este încă în căutare de leacuri. Da, are rețeta, a vindecat mulți pacienți, dar el încă este sub tratament.
Copilul maltratat și abuzat nu ar putea suporta din punct de vedere psihologic toate ororile trăite, dacă nu le-ar refula. Abia la vârstă adultă, această persoană are acces la un sistem de resurse suficient de solid, încât să poată suporta toate durerile reprimate în inconștient. Iar dacă adultul nu găsește energia necesară pentru o asemenea confruntare cu adevărul, mecanismele de refulare care în copilăriei i-au salvat viața, la maturitate, îi vor distruge – mai lent sau mai rapid – existența. Atunci când un adult este încurajat să creadă că agresiunile din copilărie l-au ajutat să se facă mare și puternic, în fapt, i se alimentează credința că violența este necesară pentru a institui ordinea în lume. Acest adult se va simți îndreptățit să-și abuzeze fizic sau emoțional copiii. Altfel spus, el nu dă nimic altceva decât ceea ce a primit. Astfel de minciuni ajung să ne coste scump familiile, reprezentând tiparele relaționale prin care abuzul călătorește de la generație la alta. Din perspectiva aceasta, e îngrijorător ca un adult care nu și-a înțeles pe deplin povestea adevărată a copilăriei să devină părinte. Deoarece, dincolo de iubirea care sălășluiește în adâncurile fiecărui muritor, există și o infinită furie care așteaptă să iasă la suprafață. Iar rolul de părinte devine adesea scena pe care se dezlănțuie această furie refulată. A reprima emoțiile, stările de spirit și sentimentele naturale ale copiilor – prin comportamente agresive sau amenințătoare (care adesea au scopul de a genera supunere) – înseamnă a le nimici sufletele. Iar adulții care au devenit părinți distructivi sunt, în fapt, copiii ale căror suflete au fost ucise foarte devreme.
Nu-i deloc un volum de povestit, da-i musai de citit. De aceea am adus atât de multe citate făr de legătură cu narațiunea, ci cu darul cel mare al lui Gaspar: capacitatea de a sintetiza și de a cuprinde propriile noastre povești de viață într-un baltazar ș-o silvie ca toți bărbații și femeile lumii.
Oamenii sunt tentați a crede că, cel puțin atunci când vine vorba de iubire, alegem cu inima. Dar știința relațiilor ne spune că nu-i loc de o asemenea minunăție. Că am fi foarte departe de adevăr. Alegem în funcție de modul în care ne-au iubit părinții, în baza golurilor sufletești care ne dor și respectând legea familiarului. Atracția înseamnă, cu alte cuvinte, să te îndrepți către ceva ce știi că există, către ceea ce cunoști, sperând ca, în cele din urmă, finalul să fie, totuși, diferit. Dar cum ar putea să fie altfel? Cum anume am putea alege într-un mod definit de respect, prețuire și grijă atâta vreme cât gustul iubirii cu care am fost hrăniți este făcut din neglijență, critică, abuz sau disperare?
Despre steluțe
Mi-o plăcut enorm volumul de astăzi. Cred că l-am terminat în două, trei seri. Cum de n-o obținut toate cele 5 steluțe? Am pornit lectura cu așteptări beletristice uriașe spuneam. În limbaj psihoterapeutic este cea mai accesibilă dintre cele trei lucrări citite de mine din ceea ce o publicat Gaspar (5 sunt în total). Parcă fu prea puțină literatură și m-am simțit păcălită. Deși nu se promit nicăieri cai verzi pe pereți, eu asta am așteptat. Subtitlul Traumele celor rătăciți în trecut l-am observat abia acum în poză.
...să știi că Suflete de sticlă e altfel decât celelalte. De această dată, psihologia științifică și narațiunea se iau de mână, pentru a descoperi o parte din sensul vieții. Am pornit la drum cu intenția să dezvălui lumii povestea a doi oameni: simțirile, gândurile, atitudinile, dialogurile, comportamentele, obiceiurile și destinul lor. Un „el“ și o „ea“, la fel ca noi toți – cu îndoieli și frici, cu amintiri dureroase și regrete care nu mai mor odată, cu pete pe suflet și măști care ascund traume. Apoi am realizat că, în narațiunea acestei cărți, am cuprins nenumărate povești auzite în cabinet, am dat voce durerii sfâșietoare și am aprins flacăra curajului și a asumării.
Mi-o rămas neclintită credința lecturilor anterioare: Gaspar este mai cald, mai vulnerabil și mai accesibil în intervențiile video decât în scris. Dar cum prin Suflete de sticlă este mult departe de modul rigid prin care informațiile științifice au fost livrate în Copilul invizibil, abia îi aștept următoarele scrieri.
- Maria, de ce Suflete de sticlă? Vezi prin ele? Te taie?!
- Nu-mi amintesc cum îs pomenite în carte, probabil în sensul de cioburi...
_____________
În arhiva seriei:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu