Mărie,
Uneori mă mai gândesc la el, dar de cele mai multe ori doar la tine.
Mi-i cam ciudă că s-or evaporat tot zgomotul și furia lunilor ălora (parcă iunie - martie) ș-o mai rămas doar dragul. De ce se cern relele și se dizolvă, iară bucuriile doar se conservă? Păi, ca să repeți la infinit aceleași greșeli. Nu chiar la infinit, doar de vreo zece ori încă. Răbdare, în nici trei ani întregi, ajungi la liman. O, da, știu bine că taman răbdarea lipsește din bocceluța ta cu daruri zeiești. Răbdarea față de tine, căci pentru ceilalți îi cu caru.
Și câte semne de întrebare aveai, întotdeauna detectorul ți-o funcționat corect, și cât te mai străduiai să le găsești motivări. Da, exact ca orelor chiulite de la școală. Că-i rănit din dragoste, că și-o pierdut locul de muncă, că...
Astăzi, 7 ani mai târziu, când urmăresc un episod cu un criminal hărțuitor și abuziv mă-ntreb de-am fost vreodată în pericolul cel mare. Frică nu mi-o fost nici măcar atunci când urla spurcat c-un cuțit mare-n mână. Îl am și acum. Uitasem complet că el mi l-o dăruit. Îl folosesc întotdeauna la tăiatul torturilor. Lama lui lată e perfectă pentru mutat feliile în siguranță. De altfel, scrisoarea aceasta mi-o născut-o într-o zi de vară, taman imaginea unui criminal. Nu era prima dată când urmăream episodul și chipul cu ochi goi și rânjet rece mă bântuia ca la întâia vizualizare. Îl știam de undeva și-n secunda-n care l-am și identificat corect mi-am dat întâlnire cu trecutul pentru proiectul acesta atât de special. Semăna leit cu omul meu din altă viață. Chiar m-am amuzat că neavând nicio poză cu el ori cu noi, aș putea să o descarc pe a ticălosului de pe canalul crimelor.
Mă-ntorc la frică, nu înțeleg unde se pitise în vremurile alea. Nici când mâinile lui puternice mi-au atins gâtul și am lovit peretele în cădere nu m-am speriat. Am fost doar dezamăgită. Suficient cât să-l trimit la mă-sa în chiloți, la trei noaptea. Cum sfetnic bun nu mi-am prea fost, cel puțin nu în relația aceea, la prima oră m-am dus cu cerul și pământul să-l întorc acasă. Și ce greu se lăsa convins...
Ba da, o teamă exista. Aceea când îmi ceream dreptul la o zi liberă de la relație. Iubire, azi vreau să te duci dracu, nu de tot, doar cât să mai pot și eu respira. Îmi amintesc calculele. Merită cele câteva ceasuri de răgaz, scenariile cu care se va întoarce? Cam niciodată n-o meritat, dar am continuat să mi le asum, căci ce dragoste e aia făr de suferinți?!
Îmi amintesc monitorizările (venea oriunde eram: la cursuri, la cumpărături, acasă unde scriam o poveste), dar am uitat sufocarea, senzația că nici pe balcon, în aer liber, nu-i oxigen suficient. Și ce m-o mai atras atenția asta continuă la începuturi. Tare mă mai iubește de-mi stă-n suflet continuu. Habar n-aveam că există un diagnostic care vorbește despre control obsesiv.
Râdeam mult. Pe lângă inteligență, umorul m-o atras dintâi. N-am purtat în prezent nici măcar un moment al lacrimilor din râs. De parcă atunci când mi-o intrat în contul virtual, n-o șters doar toată corespondența și fotografiile noastre, ci și zâmbetele cele adevărate cu toate chipurile lor.
De-aș fi folosit ambiția de atunci în alte direcții... Dar nu, când mi-o zis că-i suferind din dragoste, că-n inima lui ca o sală de restaurant, nu mai există locuri goale la nicio masă, automat s-o activat ambițioasa lu' mama: las că-mi fac eu loc, de n-o să-l poți duce. Că nici eu n-o să-l pot, n-o contat niciodată cu adevărat.
Dintre toate relațiile, asta o semănat cel mai mult cu cea a părinților mei. În copilărie am judecat-o pe mama că rămâne lângă un bărbat alcoolic și violent. Eram conștientă de asta: tot ce-am detestat la tata, lui i-am tolerat. Dar în mintea mea aveam să-l salvez. Iubirea schimbă tot. Nu conta că ratasem cu leacul acesta alte relații suferinde. Acum găsisem omul deștept care să-mi și priceapă credința.
Îmi amintesc c-o venit să mă ia de la spital, pierdusem sarcina, înzorzonat ca un mire. El își amintește că eram fericită. Nu știu cum eram, dar fericită ăla pe care mi l-o aruncat atunci mi-i vină și azi. L-o zis acuzator și răzbunător și așa o rămas în veci. Îl anunțasem că nu-i voi rămâne pentru copil, între timp aflasem că părăsise trei, eram plecată din propriul corp încă din timpul operației, naiba mai știe.
Trecutul nu poate fi schimbat, asta-i legea!
De-l caut, îl găsesc în toate textele arhivate-n perioada respectivă. Și-n povestea despre brânza bunicii mi-o stat peste umăr, să nu care cumva să-mi fixez o întâlnire c-un alt bărbat când îi tot repet că nu pot scrie cu emoție de el îmi suflă-n ceafă și la unicornul din fondant îmi fu o mână dreaptă și la prăjiturile pentru ziua lui G. îmi fu două. E acolo, dar nu-i stric veșnica odihnă amuș.
Mărie, toate trec. TOATE. Înfruptă-te din energia lor blândă, din lumina amiezii petrecute pe podea între draperii grele, vișinii, din zâmbetele băiețelului căruia i se promite o aventură, din orele-n care jucați întrebările ale căror răspunsuri corecte le știe mereu, din farfuriile cu mâncare caldă, pe care nu ți-o va mai găti niciun alt bărbat.
Apoi, lasă-l să plece. Lasă-te să vii.
Și cum ziceai că-i masa aia, din colț, fără locuri libere? Îl vei întreba peste ani, când pacea birui vă va. Cum să fie după ce trece tornada?! Zob! Praf!
- Mulțumesc, D., făr de experiența aceea n-ar fi fost niciodată atât de prețioase libertatea, încrederea, respectul și îmbrățișările vieții de acum!
- Mulțumesc, D., făr de experiența aceea n-ar fi fost niciodată atât de prețioase libertatea, încrederea, respectul și îmbrățișările vieții de acum!
____________________
În arhiva seriei:
În arhiva seriei:
- Tătuță
- Brânză Buna
- Tort trusă de cosmetice
- Tort cu zmeură și ciocolată
- Vara în care mama
- Filă de jurnal pisicesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu