De ce astă carte
- Am un fix pe care-l respect cu sfințenie la cumpărăturile online de cărți: e musai ca suma finală să fie rotundă (multiplu de 50). Când am avut gata pachetul pentru ziua mea, din coș îmi lipseau 9 lei. Am cerut să mi se găsească titlul de pân la 200. M-or trimis la un laureat Nobel, de care n-am auzit, și la un volum cu o reducere de 75%. Este posibil cartea anului 2020 în top 10 și sigur un nou autor dat în urmărire.
În coletul cumpărat pe 13 noiembrie au fost 9 cărți. Încercând să respect regula anului abandonată din februarie cu cele 50 de pagini citite pe zi, am terminat vreo cinci pân acum.
***** Despre alte povestiri
Volumul cuprinde 10 povestiri. Unele sunt foarte scurte, 4 pagini, iară altele sunt exact cât un roman mai mic, 130 de pagini.
Textul care deschide cartea este și preferatul meu. Nu m-au captivat toate povestirile și de cel dintâi n-ar fi câștigat coronița, probabil steluțele n-ar fi fost dăruite toate. Am terminat foarte repede cartea. Deși m-am străduit s-o citesc pe îndelete, cu pauze lungi între povești, tot am ajuns instantaneu la capăt din dorința uriașă de a afla ce se întâmplă pe următoarea pagină.
De la prima povestire m-am gândit la Ryu Murakami. Doar în textele sale am întâlnit această poezie a urâtului, care la Mo Yan se transformă-ntr-o poezie a răului. Am fost tentată să scriu răul absolut, dar e mai degrabă o cruzime naturală, cea pe care oamenii o au la îndemână și pe care o expiră în lume contaminând tot. Cartea debutează cu proza scurtă Cătușe la degetele mari și este exact despre asta. Cam toate povestirile sunt rezumate în titlu. Un băiețel este prins cu brațele în jurul unui copac din cauza unor cătușe ce-i leagă degetele mari. Este una dintre cele mai dure părți a culegerii. Ayi alergase de cu noapte în satul vecin în căutarea unui tratament pentru mama sa ce se lupta c-o boală grea, deci cu moartea. Era aproape de casă, la întoarcere, deci victorios, când unuia i se pare amuzant să-l facă prizonierul arșiței, setei, neputinței. Vor trece pe lângă suferind mulți oameni nu doar cu nepăsare, ci și cu ocări grele. Nu știu cât am plâns pentru sfârșitul crud al pruncului și cât fu pentru frumusețea poeziei lui Mo Yan care-i descrie moartea.
Apoi a zărit un copilaș micuț-micuț, de culoare cărămizie, desprinzându-se din trupul lui, ca o păsăruică ce se ivește firavă din găoace. Avea trupul lucios, mișcările sprintene, așijderea unui peștișor negru care înota în sus pe razele lunii. S-a oprit la poalele pinului, dar numai ce și-a mișcat mâinile ca leacurile acelea împrăștiate prin țărână - rădăcină cu rădăcină, bucățică cu bucățică, bob cu bob, fărâmă cu fărâmă - s-au adunat laolaltă într-un zbor nebun. A frânt o rază de lună, cu un foșnet ca de mătase sfâșiată, și le-a învelit grijuliu. Apoi și-a fluturat brațele cam tot așa cum păsările îți flutură aripile în zbor și a alunecat într-o plutire lină către poteca înțesată cu flori proaspete și scăldată de lumina lunii. Din locul de unde fuseseră smulse degetele mari se iviseră picături de sânge ca niște perluțe strălucitoare și molatice care cădeau, pic-pic, pe petalele florilor parcă sculptate în agate și jad alb. Copilul îți chema duios mama, îi cânta un cântecel grâului și zburda pe drumul acela minunat și strălucitor, abia croit. Alerga tot mai avântat, lăsând în urmă razele cernute de lună. Vântul înmiresmat îi umplea plămânii. A văzut apoi cum pe coama razelor de lună se înălța o biată colibă. Când s-a deschis ușa, mama și-a desfăcut brațele, iar el s-a aruncat grăbit la pieptul ei, căci niciodată nu mai simțise atâta căldură și atâta ocrotire.
Cam toate povestirile dor, chiar de nu în toate sfârșitul este prăpăstios. Și cele foarte amuzante decojesc răni nevindecate ori nasc unele noi-nouțe. Maimuța. Umor și divertisment este una dintre acestea. Un profesor universitar este căsătorit cu o fostă sportivă de performanță. Deși Mo Yan ne vorbește despre el cu duioșie și cu foarte mult umor, este cumplit de apăsătoarea toxicitatea relației dintre cei doi și neputința fiecăruia dintre ei de a o coti pe alte drumuri.
Unele dintre ele au un final atât de abrupt și-s din ăst motiv atât de frustrante: da zi-ne, omule, cum s-o petrecut pân la capăt!
Nici în poveștile de dragoste scriitura nu este cu mai mult roz și fluturași. Preferata mea e Bumbacul imaculat. Ea este cât un roman mai mic. Deși tema principală pare a fi iubirea cu puterile ei absolute, m-a fascinat întregul proces al obținerii bumbacului. Sunt foarte multe detalii, înțeleg că și foarte multe date autobiografice, care asigură imagini pentru fiecare etapă de producție în parte și cumva dramele personajelor ce au în fundal bumbacul devin secundare, deși-i taman invers creat scenariul.
Aș putea scrie până mâine cât de teribilă este scriitura. Și doare, frate! Doare a dracu de tare. Realism halucinant i-o zis juriul Nobel stilului ăsta de a diseca abominabilul și de a-l descrie microscopic. La mine exact așa fu: halucinant, uluitor, impresionant.
Oi, abia aștept următoarele întâlniri cu domnul Mo Yan!
Volumul se încheie cu textul din care am publicat un fragment în episodul 26 al proiectului. Copilul-Fier e perechea geamănă a Cătușelor. Este la fel de crud ca cel din deschidere și nu mai puțin sublim. Copilul-Fier va fi salvat, dar între poezia dedicată vieții și cea a morții lui Ayi sunt doar emoții foarte puternice, nimic nu diferă, nu-i una dintre teme zugrăvită în lumină și cealaltă cu negru.
- Nu te neliniști! Dacă ai drag de viață, întotdeauna găsești o cale de a ieși la liman.
Despre steluțe
- Femeia cu buchetul de flori și alte povestiri - Mo Yan, traducere din limba chineză și note de Luminița Bălan, editura Humanitas Fiction, 2016, 354 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu