- Nu știu de-am mai publicat pe Zambetania ăst text. E posibil. L-am scris în 2013 pentru un prieten și un concurs, într-o limbă pe care astăzi n-o mai știu. Tema era: promovarea unei mărci populare de brânză. Parcă o ieșit pe locul doi or trei din vreo optzeci de articole. Eram într-o relație toxică ș-am scris povestea cu bărbatul în ceafă. Se temea că desenez scrisori de amor, de trădare dară. Mi le amintesc de parcă s-ar fi petrecut în această dimineață: iritarea și furia sufocării, scaunele mari și albe, masa ovală din lemn greu, respirația sa în urechea mea, urmărirea tuturor cuvintelor născute pe ecran și saltul pe care l-am făcut în timpurile pe care le-am descris. M-am întors de acolo doar la final, când am expediat concursului retrăirea intensă.
Povestea lui cum se fabrică brânza
se naște cu 30 de ani în urmă. Pe atunci șase plozi erau trimiși zilnic la
păscut. Reiau, pe atunci două vaci acompaniate de șase strajnici paznici erau
trimise zilnic la păscut. Cei mai prichindei dintre ținuitorii de funii aveau
3, 4 ani, iară ăi mai falnici depășeau chiar 7, 8 ani. Dară aci vorbim despre
vaci. Una era Joiana, ailalta era Florica. Joiana era fătată-ntr-o joi, n-am
habar a scrie când se aniversa Flori.
Câtă vreme ochii blânzi și umezi luau micul dejun și prânzul, delicatese pe alese din lanurile cu porumb ale sătenilor or după poftă pepeni din bostănăriile făr de stăpâni și bâte, ăi de spusei că-s șase cireșari împielițați erau uitați de dumnezeul lor fie pe mijloc de șosea comunală, unde cerșeau dulciuri polonezilor, fie tot pe acolo erau foarte interesați de câte ceasuri îs trecute de doișpele ăla pe care îl arăta umbra bățului înfipt în colb uscat, fie dădeau raite pe coclauri părăsite hăt fix c-o zi în urmă.
Poate că se află cititori neștiutori de aste taine, să-i luminăm dară!
Boicotul polonezilor se făcea cu responsabilități respectate strict. Trei
mititei se aciuau pe margini de drumuri, acolo unde aterizau dulciurile, ăi
rămași trei șefi se întindeau de-a capătul șoselei cu gurile căscate și palme
peste guri căscate să priceapă străinii ăia că-s flămânzi. Și pricepeau, de cum
intrau în curba cea mare, se porneau pe azvârlit în șanţuri, printre smocuri de iarbă, bomboane
frumos colorate și gume strălucitoare. Așa comori nu mai naufragiaseră pe acolo
de taman o săptămână.
Toți ciulinii și toate florile cu viață veșnic mov erau apoi luați la
puricat de copchilandrii cei amu-ndulciţi.
Orele se aflau la drum tot din mâini, dar de astă dată făr de gură. Doar dreapta lovea încheietura celei din stânga și șoferii aceia pricepeau, cum altfel, să plimbe pe parbriz un deget, două or câte ceasuri erau de dezvăluit. Drept e că plozii de zisei de ei aveau mare grijă să nu-i pună-n încurcătură, să fie nevoie de toate degetele a două mâni, or chiar și vro două de la vrun picior.
După o vreme, când pierdeau lupta cu soarele ăl mai mare, se retrăgeau spre izlaz, nu doar pentru răcorit și hârjonit, cât pentru umflat burți de domnițe cornute. Păi, niciodată nu se împlineau de la gumă cu aromă de mere crude or de la trei știuleți înfulecați în mare zor. Şi Bunu, vrăjitoru, pe toate le ştia pân la izlaz. De acolo era un secret mult prea bine păzit pentru a fi împărtășit de vro gură de prunc slobod.
Hârjoana zilei și osteneala tălpilor smolite din şosele herbânde erau
potolite doar în bătătura casei. Acolo Buna meșterea laptele-n brânză. Din
şiştarul plin cu spumă albă caldă și oale cu lapte prins umplea ceaune
învârtite-n linguri mari, de lemn ars. Magia e rămasă în anii ăia de
demult, nu-i mai știu ingineriile, dară strecătorile ca de nea ce se hodineau
spânzurate-n prepeleag pline de licoare
magică nu-s uitate.
Hei, dar să nu-i ratăm pe cei şase! Cea mai mare drăcovenie era amu
legănatu strecătorilor legate marinăreşte de Buna în crăci de zarzăr demult
uscat. Zerul se risipea fierbinte pe genunchi juliți or chiar în plete murdare
în care se hodineau ascunse grame de dar polonez cu aromă de căpșuni.
Perluţele de brânză dulce se îngrămădeau apoi în boțuri de mămăligă aburindă or doar în roșii zemoase.
Cea mai tainică transformare a laptelui în brânză era dezvăluită-ntotdeauna în ștergare ce ascundeau plăcinte brune. Cum înfăina Buna plămădeli crescute făr de drojdii, cum doar cu cele câteva ouă salvate din cotenețe și multe bețe de vie uscată or doar cu câțiva coceni ori sără soare reușea să-nchidă guri și neastâmpăr, e o taină uriașă încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu