Zambetania: SPULBERATIC

De ce astă carte

Pe fișa de lectură am mâzgălit că Spulberatic a ajuns direct în coșul de cumpărături, în iulie 2024. Am sfârșit nota cu un mare semn de întrebare.

Acuș nu-nțeleg care-mi fu nedumerirea atunci. E atât de limpede că datorită titlului mi-a atras atenția printre răspunsurile oferite de librărie la cine știe ce întrebare. Oi fi chestionat despre autori români contemporani ori despre cărți aflate într-un interval de preț — mărturisită deja fiindu-mi damblaua cu lichidarea bugetului pân la ultimul bănuț.

**** Mai multe povești, un singur roman

Dintotdeauna mi-am dorit să am acces la gândurile tuturor protagoniștilor unei povești. E scrisă de un narator extern acțiunii, dar vreau să știu și ce o gândit X când s-o petrecut y. Este povestită de un el despre o ea. Vreau să știu și ce gândește ea când el simte. Între X, Y, Z s-o petrecut t. Vreau cale liberă-n capul lui X, Y, Z raportat la t.

Sigur, asta nu-i o tehnică nouă, inventată de Anca Vieru. Multe scrieri prezintă aceleași fapte din perspectiva mai multor receptori. În Spulberatic parcă fu mai evidentă importanța acestui mod de relatare. Nici nu-mi pot imagina cât de sărăcită ar fi fost povestea fără dările de seamă semnate de sfânta treime: tata, mama și copilul.

M-am chinuit mult cu prima parte a cărții și nu-nțeleg de ce. Îmi fu greu să urmăresc firele: parcă prea puține, prea lente, prea... și prea... Cred că mintea-mi era încă prinsă în splendida Copii de aruncat a lui Ryū Murakami și oricât m-am străduit să trec la o altă poveste, nu prea mi-o mai ieșit. Așa se face că, deși am început Spulberatic în aprilie, în mai am mai adunat câteva file și apoi am abandonat cartea până în septembrie.

Moment în care s-o petrecut o luminare — parcă aș fi continuat cu o altă carte: foarte intensă, foarte interesantă, foarte... și foarte... Pricepusem cu ce se mănâncă și ce bine fu!

Nu știu cum să descriu experiența. Fu aproape revelatorie. De puțină vreme mi-am schimbat ochelarii. Aveam două perechi și-mi era foarte greu cu ele: niciodată nu erau la îndemână cei de care era nevoie. Așa că mi-am făcut o singură pereche. Fu scumpă, extrem de scumpă. Trei mii de lei. Ei bine, cu ochelarii ăștia noi — cu partea de sus tre să văd la depărtare, cu cea de jos la citit și cu mijlocul nimic — mi-s tot timpul în ceață. Când să cobor scări, nu văd. Când să identific ce e dincolo de aproape, nu văz nimic. Pân la urmă m-am lămurit: pentru citit tre să-mi țin bărbia nefiresc în piept, iar pentru ce e la distanță tre să ridic moaca într-o poziție nenaturală. Cu partea mediană a lentilei, cea mai la îndemână, sunt în neclar.

Am scris atâta oftalmologie doar ca să explic ce am simțit cu Spulberatic. În primele 100 de pagini am fost extrem de confuză, deși era foarte clar ce se petrecea. Apoi am intrat direct într-un spațiu mai limpede, mai intens, mai viu.

N-am pretenția că am înțeles tot. Multe detalii din prima parte le-am uitat în cele trei luni de pauză. Câteva le-am reținut și atunci ceva legături între cele patru părți ale romanului am făcut. Nu-i deloc un roman polițist — cel puțin nu în sensul clasic al termenului — dar efectiv așa este construit. Dosarul cazului îi în prima parte, nici n-ai habar cât de departe de rezolvare e, apoi încep speculațiile: ăla-i vinovat, ălălalt e de condamnat. Eu așa privesc Spulberatic. Tre să-l recitesc, pentru a urmări de-am avut adevărul în fața ochilor tot timpul și nu l-am văzut neam, deși indicii or tot fost cu carul.

Am avut o perioadă de trei, patru ani în care am fost extrem de interesată de traumele transgeneraționale. Apoi am lăsat-o moartă de tot. Spulberatic mi-o trezit iară curiozitatea și identificarea moștenirilor de familie e încă un motiv important pentru recitire. Ce mai rămânem când îndepărtăm din noi visele neîndeplinite ale părinților noștri? Cât de goi suntem, dezbrăcați de ceea ce ne-a fost transmis, dar nu ne aparține neam (asta ca să fac și o glumă).

Nestatornic, a spus la un moment dat Sorina. Schimbător. Hoinar. Spulberatic, ca nisipul dus de vânt. Și nu e ceva în sensul rău, ci are legătură cu acea neliniște care te împiedică să stai undeva, să te legi de ceva sau de cineva care să te țină pe loc. Nu pot să mă supăr pe tine, dar nu pot nici să rămân cu tine. Pentru că asta ar însemna să devin și eu spulberatică.

Tiberiu Vreme este tatăl în ecuația cu trei necunoscute. Jurnalul său, parte din el, recuperat de la tomberon îi dublează rolul. Exact ca în filme, unde actorul principal nu-și asumă riscurile sau nu are priceperea pentru o fază anume, așa și aici: Jurnalul preia sarcinile protagonistului. Îl aflăm dară din scrieri și din ceilalți. Ăsta personaj principal-nălucă! O ajuns inginer în comunism, la Institutul de proiectări pentru Agricultură din București, deși s-o visat regizor. O căpătat ș-o amantă (oare?), deși își iubește nevasta. Are un fiu. Ș-o dispărut făr de urmă.

…era nestatornic ca vremea, fără astâmpăr, cu privirea schimbătoare, când sfredelitoare, când jucăușă, când insinuantă. Veșnic zeflemitor, atent la orice detaliu, gata să ironizeze, să-ți găsească punctul slab și să te tachineze...

Anda Cărare transformă triunghiul sfânt în pătrat. Anca Vieru începe cu ea epopeea Spulberaticului — ceea ce m-o cam nedumerit. De rolul Andei fu de asigurat confuzie, cu mine o izbutit. Și pentru că Anda este protagonista primei părți a romanului, aia în care am orbecăit, am rămas cu multe necunoscute. Nici nu mi-s sigură că domnul Vreme i-o călcat cărările colegei Anda...

E ciudat cum se gândește atât de mult la trecut în ultima perioadă. O tristețe pe care de cele mai multe ori nu o înțelege, pe care nu vrea s-o recunoască, un fel de what if repetat mereu, un regret pentru toate căile pe care nu le-a urmat, toate bifurcațiile la care n-a stat pe gânduri, pentru ocaziile pe care nu le-a văzut sau, mai rău, pe care nu le-a băgat în seamă. Da, tristețea e mereu alta, chiar dacă e descrisă de același cuvânt.

Un drum greu de ghicit se numește partea introductivă. Multe personaje, majoritatea dispar din restul poveștii. Mă și gândeam: de-ar fi fost un dulap din ăla ca la bibliotecă, plin de sertare cu etichete, câteva ar fi rămas nedeschise. Ți-i suficientă informația de pe exterior: titlu, autor. Parcă fu un început de documentar despre viața profesională a unui inginer în perioada comunistă - unii dintre noi doar se prefac că muncesc, pilele, lipsa profesioniștilor, nomenclatura, corupția. De umplutură n-or fi fost oamenii ăia aruncați în poveste, pesemne mesajul lor nu l-am priceput deloc. Deși nu-mi amintesc tot ce s-o petrecut în prima parte, prea mulți nebuni, am multe imagini pe retină din activitatea Institutului. N-aș jura că n-am văzut filmul Spulberatic...

A doua parte a cărții, TV Jurnal, este povestea caietului pe care două eleve l-au găsit aruncat și l-au salvat. Cum ajunge după Revoluție vocea lui Tiberiu Vreme din jurnal să fie auzită? Răspunsul constă într-o poveste care aproape că nu mai are nevoie de adăugiri — e de sine stătătoare bine mersi, cu intrigă, final surprinzător, tot tacâmul.

Poate fi și Jurnalul imaginea unui manifest despre destrămarea unei mari iubiri. Sigur că-n rolurile principale apar: lipsa de comunicare, certurile, împăcările toxice, neîncrederea, orgoliul.

A treia parte, Muzica ta e tăcerea, e dedicată Doinei, fosta soție a lui Tibi. Parcă olecuță întâmplările aflate-n primele două capitole capătă alte fețe.

În ultima parte, Nimeni nu lipsește, partitura îi aparține lui Andrei, fiul Doinei și al lui Tiberiu. Suntem în prezent, în sfârșit! Era să scriu că adevărul se desăvârșește, dar m-aș pripi. Realitățile din cele patru perspective nu se suprapun perfect și ce bine că e așa. Limpede fiind că experiența fiecăruia a modificat realitatea personală, iar asta nu-nseamnă automat că pentru ceilalți este neadevărată. Doar diferită.

Mi-a plăcut mult Andrei și nu doar pentru că o limpezit toate imaginile de pân la el. Nu i-am suferit părinții, dar datorită lui i-am înțeles puțin. Este suma deciziilor părinților și bunicilor săi. Viața lui cuprinde neviețile de pân la el. E suferind, dar pare să fi învățat toate lecțiile.

Chiar de e victimă, învață să-și construiască destinul sau măcar să-l modeleze. E singurul cu șanse de izbândă și pentru că vremurile nu mai sunt atât de vitrege. E o imagine atât de puternică asta: bunicul prizonier, tatăl cu tentative de evadare, fiul liber. Singurul care a priceput că trecutul nu poate fi schimbat, doar înțeles și acceptat.

E greu când afli astfel de lucruri prea târziu, lucruri și fapte din trecut care apar pe neașteptate, i-a zis Mircea când au discutat împreună despre foile găsite. E o iluzie să crezi că ai recuperat trecutul, chiar și o fărâmă din el, fiindcă ceea ce afli este mai degrabă o reflectare personală a lui. Nu este adevărul faptelor inițiale (nici el complet, în lipsa unei perspective obiective), ci o interpretare tardivă, acea parte a realității pe care o înțelegi în funcție de datele momentului prezent. Cu un plus de obiectivitate, poate.

Când pruncul caută răspunsuri la profesoara de muzică — da, da, chiar secretele îngropate adânc de părinți — parcă aș fi recitit povestirea lui Eric-Emmanuel Schmitt despre doamna Pylinska. E una dintre croielile Spulberaticului care mi-o plăcut tare mult. Atmosfera, doamna C., firele secundare — parcă am avut bilet la cinema. Pianina, Mozart, garoafele albe domină alte tablouri ale piesei, poate mai importante. Cartea este ușor de închipuit, chiar dacă nu abundă-n descrieri detaliate și informații minuțioase.

Sunt multe elemente pe care le-am păstrat nedezvăluite, unul dintre ele extrem de important — acela care i-a oferit scriitoarei un început și un sfârșit pentru Spulberatic. M-am gândit că vor fi pentru cititori momente de reconfigurare a traseului, surprize atât de așteptate de la o carte.

Sunt foarte multe întrebări deschise. Căutându-le răspunsuri, lectura curge — mergi înainte din dorința de a afla. Ori n-am fost atentă, ori unele dintre ele or rămas nelămurite. Pe mine m-o frustrat că nu s-o făcut lumină deplină când s-a tras cortina la final. Dar, na, am zis că-n prima parte am cam moțăit pe scaun. Și cam acolo fură răspunsurile, că întrebările au defilat pe urmă.

Pe canalul de crime, cea mai nefericită dintre situații este aceea în care nu se știe ce s-a întâmplat cu persoana dispărută. De mă prind la timp despre ce este vorba, nici nu mă uit. Și eu, ca telespectator, sunt interesată de verdicte și vinovați. Dară familiile victimelor... Ei bine, pentru prima dată, nu m-o-nteresat absolut deloc misterul dispariției domnului Vreme. Cu doamna Doina n-am empatizat deloc — o fi suferit, sigur e! Și nici măcar cu fiul disperat să găsească răspunsuri n-am rezonat. Deși, zic iară, Andrei fu personajul meu preferat. Altele fură pentru mine temele de interes: tăcerea cu efectele ei zdrobitoare, ce rămâne din noi când nu mai suntem, ce mai poți îndrepta când ai crescut strâmb, ce poți construi pe absență, libertatea — nu ca dat...

Mi-o venit în minte imaginile văzute aseară pe televizor: într-un mare oraș din Filipine, chiar capitala Manila, 8000 de familii trăiesc în cavourile unui cimitir. Am bocit cu sughițuri toți pruncii care dormeau pe morminte, se jucau pe morminte, mamele lor găteau și spălau pe morminte. Și nu trăiesc așa câteva zile ale neputinței, ci de generații. Parcă erau oameni care trăiau astfel de 50 de ani. Dincolo de diferența culturală privind raportarea la moarte (îmbrăcați în alb la înmormântare, cu muzică veselă în boxe), tot m-o șocat cât de firesc le curgeau viețile într-un cadru atât de nenatural. De ce nu fugeau de acolo mâncând pământul la prima oportunitate?! Poate pentru că doar asta au primit de la bunici și părinți...

Nu tre să locuiești într-un cimitir ca să trăiești într-un spațiu fără viață, fără bucurie, fără conexiune. Bașca, oamenii ăia din cimitirul filipinez chiar nu păreau cătrăniți. Mi-am pierdut ideea, voiam doar a spune că mi-o venit în cap că Andrei a reușit să facă un pas în afara gardurilor cimitirului — și nu dinamitându-le. Aș zice care cred că-i fu principalul sprijin, dar ar însemna să dezvălui secrete...

Despre steluțe

4/12 ➽ Cartea lunii septembrie, anul 2025

Mi-i cam ciudă că n-am citit cartea asta din prima cu simț de răspundere. Tare-ar mai fi meritat toate cele cinci steluțe. O voi reciti. Musai.

Cred că am început o nouă iubire. Anca Vieru chiar e scriitoare! Am văzut, nu de mult, la un om pe care-l urmăresc cu mare plăcere, mărturisirea că nu citește deloc literatură română contemporană. M-a întristat teribil. Mi-am privit teancul volumelor ce-și așteaptă defilarea: 14 bucăți. Exact șapte aparțin autorilor români: Petronela Rotar, Mihai Radu, Camelia Cavadia, Mona Șimon, Marian Coman, Ioana Burtea, Cristian Tudor Popescu. De nu m-ar prinde Crăciunul, aș inventaria repede din traiste și numele celor necitiți încă. Am o mare bucurie când nimeresc peste o lectură grozavă. Nu mi-s naționalistă, nici patriotă, dar când și scriitorul este din România, parcă mi se urcă pân la cer bucuria.

Spulberatic de Anca Vieru, editura Polirom, 2018, 255 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

vineri, 26 septembrie 2025

SPULBERATIC | ANCA VIERU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu