Zambetania: DOR DE TATA

9/31 ➤ Provocarea lunii decembrie: 31 de povești pentru 31 de zile.

Am întrerupt iară seria episoadelor speciale și-mi propun, a câta oară, ca la anu' să mă organizez din vreme și să izbutesc făr de absențe un tur întreg: 1-31 decembrie. Mda!

Laptopul îmi arată, în colțul din dreapta jos, data 12/12 și ceasul de la mână ora 22:22. Nu mi-o atras atenția ora de pe ecran, pentru că este 10:27 PM. Dar ceasul de la mână, cumpărat de la Jumbo cu 13 lei, se nimerește mai pe gusturile mele de a găsi semne chiar și acolo unde ele lipsesc cu desăvârșire. De-aș fi avut adunați în buletin 64 de ani, i-aș fi împărțit în 32 plus 32, ca să continui șirul: 12/12, 22:22, 32+32... Ce de sincronicități!

De ce astă carte

Când Prințesa Urbană a scris, în octombrie, despre Dor de tata, mi-am notat imediat volumul pe lista de dorințe. De Black Friday, în noiembrie, l-am cumpărat cu o reducere de 25%, iar în noiembrie l-am și citit. O performanță care nu-mi prea stă în fire. De obicei, îmi atrage atenția un titlu, îl notez pe o listă pe care o rătăcesc, după o vreme îmi amintesc ce-am pierdut, îl selectez într-un coș virtual, caut cupoane, iar după luni bune de la intenție cartea ajunge acasă. Mai adună praf într-un teanc alte multe luni până o citesc, mai șade în Draft an lumină... Ei bine, există excepții, iar Dor de tata este aproape de recordul absolut: atenție, intenție, dorință, acțiune.

**** Niște doruri care dor

Părinții mei trăiesc. Mi-au murit trei bunici de care nu am fost legată cu mari sentimente de dragoste. În ultima vreme îmi imaginez tot mai des cum ar fi de tata s-ar duce înaintea mamei (n-o închipui pe mama descurcându-se) sau de mama ar pleca prima (și tata s-ar descurca extraordinar). B. zice că mă-nșel amarnic, dar astea-s previziunile mele acum.

Dor de tata este o antologie în care 14 femei și o fetiță își povestesc momentele pierderii tatălui. Coordonatoarea volumului este Anca Predescu, iar prefața este semnată de Alina Moldovan. Celelalte autoare sunt Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lilia Cozari, Ioana Ifrose, Petra Vlad, Laura Driha, Laura-Maria Bercean, Maria Orban, Laura Popeea, Diana Balint, Camelia Bota Rafiroiu, Maria Mazilu, Oana Huiu, Rucsandra Pop, Claudia Maria Udrescu.

Emoțiile din scrisori nu sunt determinate de vârsta la care erau fetele în momentul morții părintelui, nici de intensitatea legăturilor din acele clipe. Întreaga paletă de sentimente, de la iubire la ură, este aproape mereu prezentă:. de la furie la nostalgie, de la durere la acceptare. Este uluitor cum un omuleț abandonat într-un mare final ajunge să simtă asemenea celui care nu a fost niciodată lăsat din brațe. Oricum ar fi fost, era. Acum nu mai e. Mai poți doar să-ți amintești, și ai un singur privilegiu: acela că poți să alegi amintirile bune. După ce le-ai exorcizat, cum ai putut, pe celelalte.

Ce mi-a atras atenția, de-am sintetizat corect, este că tații au murit fie de cancer, fie de infarct. Uf, încă niște texte care descriu cât de atroce este sistemul nostru sanitar.

Ne amăgise, știind că nu se va întoarce. Îmi pare absurd și ireal ce trăiesc, nu suntem copii să ne fie teamă să spunem lucrurilor pe nume.
E aproape șase seara când realizăm că nu mai are ce să se întâmple. Doctorița nu va veni. Decidem să plecăm. Revoltați, furioși, dezamăgiți, înnebuniți de durere și neputință. Un om care nu a omorât o muscă zace pe un pat de spital și nu poate respira bine, pentru că nu sunt aparate, pentru că medicul de care aparține face de gardă la domiciliu, pentru că sistemul și lipsa de umanitate.

Și tot la observații: am fost mult mai afectată de textul autoarelor pe care le cunoșteam din alte cărți publicate. La textul Ioanei, Toată lumina din tata, pur și simplu am bocit cu zece rânduri de lacrimi, deși povestea îmi era în mare parte (90%) cunoscută din zecile de texte publicate pe blog sau în volumele anterioare. M-a rupt! Am notat pe ciornă că mi-au dat lacrimile doar privind fotografia de la începutul textului. Ioana, mică, toată un zâmbet în brațele tatălui.

Era atât de multă lumină în tata!
Mi-l amintesc râzând atât de zgomotos, că zornăiau paharele de cristal ale maică-mii în vitrina din sufragerie. (...)
Mă lua la dans din senin. Mă uitam la televizor la Teleenciclopedia, când mă simțeam ridicată brusc și pusă pe un umăr, învârtită și apoi atârnată cu capul în jos.
Mă urca pe umeri la concertele cu Iris și Holograf și mă sălta ca un cal sălbatic. (...)
Era mult întuneric în tara.
Uneori bea și fuma mult. Scria în caietele lui de poezii lucruri pe care nu voia să ni le arate. Își ascundea caietele în pod, unde credea că nu le găsește nimeni. Desena în creion cai și umbre. Îl auzeam vorbind singur în șoaptă. Era nervos, îi scrâșneau măselele. Nu înțelegeam ce spune.
Avea multă lumină tata în el, dar avea și întuneric destul.

Mă gândesc câtă alinare tre să găsească-n astă carte oamenii care au trecut prin aceleași tragedii. Parcă ar fi un manual de doliu: e în regulă să simți ură, e firesc să te doară până-n străfunduri, să te lovească amintirile și durerea când crezi că rana e închisă, să plângi când râzi și să urli când nu mai poți. Să te topești, să mergi înainte și să zaci — toate-s normale, pentru că le simți tu!

De când aflasem că ești bolnav, în fiecare seară mă așezam în genunchi și mă rugam să te faci bine. Spre final, îl amenințam pe Dumnezeu, dacă există, să te facă bine. Asta ar fi fost cu adevărat dovada că există și că se pot întâmpla minuni. Dar nu a dovedit-o și de-atunci nu m-am mai putut ruga așa cum o făceam în copilărie. Dumnezeu este pentru mine energia Binelui în lume, o forță nevăzută a tuturor oamenilor care aleg să facă Bine, sub orice formă s-ar întrupa acest Bine. În asta cred acum și despre asta le povestesc copiilor mei.

Mă impresionează profund scriitorii care își arată vulnerabilitatea. Mi-i imaginez, făr de anestezie, cotrobăind milimetru cu milimetru și secundă cu secundă prin răni încă supurânde ori dimpotrivă abia cicatrizate. Să așterni negru pe alb: cruzime, întuneric, rău ....

Te-am urât, disprețuit, condamnat pentru că nu erai așa cum aș fi vrut eu. Cum credeam că ar fi trebuit să fie un tată adevărat. Ani întregi am încercat să găsesc pe cineva care să mă iubească și să mă salveze, am sperat să apară cineva care să umple senzația aia de hău pe care mi-au lăsat-o tăcerile tale.
N-a putut nimeni. Nu m-a salvat niciun prinț. N-am devenit, de fapt, iubita nimănui, ci doar fetița neajutorată a altor bărbați. I-am lăsat pe ei să-mi dea niște repere, să-mi aleagă un drum. Și nu am ajuns nicăieri.

N-a fost o lectură ușoară. Este lesne să te regăsești în amintirile autoarelor, să-ți evaluezi și reevaluezi relația cu tatăl. La fiecare pas tâșneau momente la care nu m-am mai gândit din copilărie. Uitasem cât de des mă rugam ca tata să pățească ceva, doar ca să nu mai vină acasă băut, scandalagiu și abuziv. Sau măcar ca mama să divorțeze ori să apară de niciunde tatăl meu adevărat, un altul, bunuț. Am avut însă astfel acces și la întâmplări plăcute, demult uitate. Când Anca Predescu a povestit despre ieșirile prețioase la cofetărie, mi-am reamintit cât de mult iubeam plecările, foarte rare, cu mama, la cofetăria din Focșani, de la Ceasul Rău.

Ce îmi rămâne? Mama. Mai rămân și eu. Dar a rămas și el. În orice și în toate.
Aveam 33 de ani când l-am pierdut pe tata și am crezut că e definitiv. Ce nu știam atunci, e că urma să îl câștig zilnic, puțin câte puțin, în tot ce simt și gândesc.

Despre steluțe

Mi-am notat pe fișa de lectură că am citit culegerea la Sânsimion, după turul fabricii de bere Csíki Sör. A fost o experiență pe care o recomand. Ce n-aș sugera este cazarea în sătucul făr de niciunele.

Fiecare dintre cele 15 texte l-am evaluat separat, acordând între trei și cinci steluțe. Mi-am dorit ca rezultatul final să fie cât mai apropiat de ceea ce am simți din timpul lecturii. Astfel, am notat cu trei steluțe cinci mărturisiri, cu patru steluțe patru texte și cu cinci steluțe șase declarații de dragoste.

Chiar fu nedrept să dau verdict de doar trei steluțe unei dureri sfâșietoare, de parcă aș fi decretat: tu ai simțit la maximum, iar tu mult mai puțin. Pur și simplu unele texte nu mi-au stârnit emoții puternice, deși exact asta încercau să transmită. Le-am perceput mai degrabă ca pe literatură: texte scrise cu grijă și atenție la tehnici, dar parcă prea elaborate pentru o jelanie. N-am idee de se pricepe ce-ncerc a justifica, dar într-un astfel de volum am ignorat complet detaliile de stil și m-am lăsat purtată doar de empatia pentru omul care mi-a deschis calea spre doliu.

De atunci am pornit pe acest camino către interiorul meu, călătoria în care îl caut pe tata, așa cum a fost și nu cum l-am idealizat eu sau, dimpotrivă, demonizat eu, în diferite perioade din viața mea. Drum pe care merg eu acum, copila, fata tatei, adolescenta care trântea uși sau telefoane. Sau care se contrazicea cu el până și le lua peste urechi. Sau peste ceafă. Și, Doamne, cum durea! Apoi, sunt eu de acum, cea care scrie, femeia-adult rămasă fără tată.

Dor de tata / coord. Anca Predescu, editura Creator, 2025, 280 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 15 decembrie 2025

DOR DE TATA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu