- În acest moment, primele zile ale ultimei luni, am adunate pe birou treișpe cărți despre care nu am scris. Nu-s toate citite integral, dar noua misiune zice: să nu te văz, Mărie, cu nicio restanță în 2019 din teancu ăsta! Nu-mi comentez propriile ordine, deci ignor vocea care o răspuns: Serios?! Și ce-o să-mi fac?
De ce astă carte
Pentru că Haruki, adică scriitorul pe care-l ador.
Nu-i mai nimeresc cărți de cinci steluțe, dar tot nu-i retragîncă diploma de autorul meu preferat, Întâiul.
Am luat poza de pe net, nu pentru că în lipsa uneia proprii, aș fi ajuns în ianuarie cu publicarea textului, ci pentru că mi-o plăcut mult. Nu știu cine a creat-o, Google mi-o arătat-o în cinci locuri.
Nu-i mai nimeresc cărți de cinci steluțe, dar tot nu-i retrag
Am luat poza de pe net, nu pentru că în lipsa uneia proprii, aș fi ajuns în ianuarie cu publicarea textului, ci pentru că mi-o plăcut mult. Nu știu cine a creat-o, Google mi-o arătat-o în cinci locuri.
****UCIDEREA COMANDORULUI * o idee își face apariția
”Adevărul este un simbol, iar simbolul este un adevăr. Cel mai bine e să iei simbolurile așa cum sunt. În ele nu există nici logică sau fapt, nici buric de porc sau boașe de furnică, nu există nimic. A încerca să urmezi calea către înțelegere prin orice altă metodă e ca și cum ai încerca să faci o sită să plutească. V-o zic pentru binele vostru.”
Povestea comandorului e spusă de un pictor japonez retras într-o casă la munte. Are 36 de ani parcă, sigur e divorțat, atunci divorțat. Astă casă, aflată într-o zonă în care nu mai e decât una, un castel doar, a aparținut altui pictor, unul faimos, un clasic în viață. Povestitorul nostru face doar portrete la comandă. Nu-i chiar un muritor de foame după cum arată aparențele, căci e un făcător de portrete talentat. În castel cică ar fi un Gatsby după declarațiile lui Murakami în jurul cărții. Eu din primul volum am văzut doar un tip putred de bogat și putred de singur, se numește Menshiki.
Ce mi-o plăcut mult din partea asta, prima, e năucela omului lovit de soartă când nu se așteaptă și niciodată nu se așteaptă. Stătea el așa confortabil într-o relație, ba pentru că nu mergea zilnic la o slujbă de 8 ore sau câte or fi legale la ei, acolo, în Japonia, avea în sarcină aprovizionat, gătit, spălat, d-astea casnice, că doară să pictezi nu-i lucru ostenitor. Și, pac, vine nevasta și-i zice că ea are pe altu', nu de dimineață e altu, ci de ceva vreme. Nu-mi mai amintesc eu acu exact, c-am citit cartea la începutul lui noiembrie. Și ce să facă lovitu în plex? Pleacă de acasă doar în chiloți, asta e așa o vorbă, o fi avut și pantaloni, și n-are unde se duce. Un' să te duci când tu nu ai rezerve de paturi, mese în alte case decât în aia în care cică ai construit o relație timp de șase ani? Păi, să stăm în mașină, zic! Da, acum, când scriu, îmi dau seama că e partea de poveste care mi-o plăcut incredibil. E frumos crescut firul ăsta: furtuna, apoi lumina, căci deh nu-i de ales, întotdeauna răsare soarele oricât de multe-s tunetele și fulgerele. Și ca să închei, adică să nu scriu mai mult decât Murakami, Celfărdenume acceptă, nici n-are alte variante, să locuiască în casa tatălui unui prieten, întâmplător, da?, un pictor faimos. Celebrul ăsta, Tomohiko Amada, e la nebuni or doar la un azil de bătrâni, nici asta nu mai știu exact acuș. Celfărdenume l-am botezat eu. Murakami l-o lăsat nebotezat, fiind narat la persoana I întregul volum.
Fiind semnată povestea de Haruki Murakami, sigur că-n casa aia se petrec întâmplărileîntr-un stat paralel într-o realitate ușor diferită de cea a normalului. Dar să nu-ncercăm a face sita să plutească, după cum deja am fost avertizați.
O parte a poveștii, aia ușor stranie, mi-o amintit de un film pe care l-am iubit de la prima vedere Labirintul lui faun. L-am văzut de vro cinci ori. Fiind vorba de Haruki, pe mine nu mămai surprinde nimic din modul în care realitățile se dau cu fundu-n sus. Și aci nici nu-i mare scofală, există un tablou ce redă un moment istoric din alte vremi, personajul din pictură parcă revine și-n astă viață, mai există niște subterane zgomotoase. Serios, asta-i tot! Dacă mi s-ar fi dat spre recunoaștere o sută de fragmente, nu știu de-aș fi dibuit cinci ca fiind ale domnului adorat.
Spre deosebire de celelalte scrieri la care rămâneai c-un milion de întrebări și la care-ți răspundeai singur, în funcție de cum îți doreai finalul, aci rămâi cu foarte multe la care n-ai ce-ți răspunde căci informațiile sunt extrem de puține. Bifezi la infinit familia lui parcă: posibil se reîmpacă, probabil are o fiică, pesemne e reîncarnatu'. Dar, na, să anulez pretențiile astea în așteptarea răspunsurilor din volumul doi, care văz că nu există în română.
Tot Murakami de anu ăsta fu dezamăgitor. Și se face în sfârșit dreptate, nu va mai prinde top 10 cărți citite în an. În comparație cu volumele anterioare, pe cel de azi măcar l-am citit cu mare ușurință. În câteva ore, dintr-o bucată, a fost gata.
Ce mi-o plăcut mult din partea asta, prima, e năucela omului lovit de soartă când nu se așteaptă și niciodată nu se așteaptă. Stătea el așa confortabil într-o relație, ba pentru că nu mergea zilnic la o slujbă de 8 ore sau câte or fi legale la ei, acolo, în Japonia, avea în sarcină aprovizionat, gătit, spălat, d-astea casnice, că doară să pictezi nu-i lucru ostenitor. Și, pac, vine nevasta și-i zice că ea are pe altu', nu de dimineață e altu, ci de ceva vreme. Nu-mi mai amintesc eu acu exact, c-am citit cartea la începutul lui noiembrie. Și ce să facă lovitu în plex? Pleacă de acasă doar în chiloți, asta e așa o vorbă, o fi avut și pantaloni, și n-are unde se duce. Un' să te duci când tu nu ai rezerve de paturi, mese în alte case decât în aia în care cică ai construit o relație timp de șase ani? Păi, să stăm în mașină, zic! Da, acum, când scriu, îmi dau seama că e partea de poveste care mi-o plăcut incredibil. E frumos crescut firul ăsta: furtuna, apoi lumina, căci deh nu-i de ales, întotdeauna răsare soarele oricât de multe-s tunetele și fulgerele. Și ca să închei, adică să nu scriu mai mult decât Murakami, Celfărdenume acceptă, nici n-are alte variante, să locuiască în casa tatălui unui prieten, întâmplător, da?, un pictor faimos. Celebrul ăsta, Tomohiko Amada, e la nebuni or doar la un azil de bătrâni, nici asta nu mai știu exact acuș. Celfărdenume l-am botezat eu. Murakami l-o lăsat nebotezat, fiind narat la persoana I întregul volum.
Fiind semnată povestea de Haruki Murakami, sigur că-n casa aia se petrec întâmplările
O parte a poveștii, aia ușor stranie, mi-o amintit de un film pe care l-am iubit de la prima vedere Labirintul lui faun. L-am văzut de vro cinci ori. Fiind vorba de Haruki, pe mine nu mă
Spre deosebire de celelalte scrieri la care rămâneai c-un milion de întrebări și la care-ți răspundeai singur, în funcție de cum îți doreai finalul, aci rămâi cu foarte multe la care n-ai ce-ți răspunde căci informațiile sunt extrem de puține. Bifezi la infinit familia lui parcă: posibil se reîmpacă, probabil are o fiică, pesemne e reîncarnatu'. Dar, na, să anulez pretențiile astea în așteptarea răspunsurilor din volumul doi, care văz că nu există în română.
Tot Murakami de anu ăsta fu dezamăgitor. Și se face în sfârșit dreptate, nu va mai prinde top 10 cărți citite în an. În comparație cu volumele anterioare, pe cel de azi măcar l-am citit cu mare ușurință. În câteva ore, dintr-o bucată, a fost gata.
Despre steluțe
În două săptămâni de concediu am aproape terminat șase volume. Nu putea lipsi Haruki din pachetul pentru drumuri. Am citit lesne povestea. Am tot șovăit între trei și patru steluțe. De nu era numele lui Haruki pe copertă, probabil rămâneam pe trei.
- Când stau închis singur într-un spațiu mic și întunecat, nu de moarte mi-e cel mai frică, a continuat Menshiki. Cel mai frică mi-e să nu-mi vină gândul că va trebui să trăiesc la nesfârșit acolo. Odată ce-mi răsare în minte nu mai pot să respir de groază. Mă cotropește senzația că se strâng pereții în jurul meu și că o să mă strivească. Ca să supraviețuiești, trebuie să faci orice ca să-ți înfrângi groaza. Trebuie să te învingi pe tine însuți. Iar ca să reușești, trebuie să te apropii cât mai mult de moarte.S-o încercat o complicăceală a poveștii, dar tot fu prea lină pentru gusturile mele dospite pe baza celorlalte scrieri ale sale. Prea puțin fantastic, prea puțin sex și prea făr de pisici. Multă muzică, multe planuri, ceva mâncare, cam atât Murakami. Înțeleg că există și o continuare, îs tare curioasă cum o drege pân la final. Cică a rescris-o de opt ori.
- Haruki Murakami, Uciderea Comandorului. O idee își face apariția, traducere de Iuliana Oprina, Editura Polirom, 2018, 386 pagini.
Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele de n-aș fi atât de subiectivă:
* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut niciun zâmbet or emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
În 2018 am mai citit:
- Adolf H.: Două vieți / Eric-Emmanuel Schmitt *****
- Lizoanca / Doina Ruști *****
- Spuma zilelor / Boris Vian *****
- Orbi / Petronela Rotar *****
- Copilul invizibil / Gaspar Gyorgy ****
- Adi Hădean / #24centimetri ****
- Unul dintre noi / Asne Seierstad *****
- Cărarea pierdută / Alain Fournier ***
- Anatomia sufletului / Constantin Necula *****
- Exorcizat / Radu Găvan *****
- Printre tonuri cenușii / Ruta Sepetys *****
Nici eu nu am mai gasit pe sufletul meu ultimele carti citite, scrise de Schmitt, preferatul meu. Pluteste ceva in aer? :) Observ ca incerc sa-i caut inlocuitor si tot nu ma indur sa-l cobor de pe locul unu. O singura sansa ii mai dau.
RăspundețiȘtergereEu am descoperit că am multe volume necitite de ale sale și mi le-am trecut pe lista dorințelor. Măcar să le citesc pe toate, dacă nu-mi plac toate :)))))
Ștergere